servicii nu ne ajută la câștigarea prietenilor?” Ba da, dacă ai putinţa să-ți alegi oamenii care vor primi ajutorul tău și dacă binefacerile tale vor fi chibzuite, nu aruncate în vânt. Prin urmare, acum când începi să te conduci după capul tău, aplică acest sfat al înțelepților: mai mult contează cine primește ajutorul decât ce ajutor primește. Cu bine.

 

1) Luciliu fusese procurator al provinciei Alpes Graiae et Poeninae, partea occidentală a Alpilor, apoi în Epir, Macedonia și Africa. Acum era procurator în Sicilia. Se putea aștepta ori la o procuratură într-o provincie mai însemnată, ori să fie chemat la Roma. La începutul secolului al II-lea d.Cr. aflăm următoarea ierarhie a procuratorilor: cei plătiți cu 300.000, cu 200.000, cu 100.000 și cu 60.000 de sesterți anual. Procuratorul Siciliei, Africii, Macedoniei etc. era printre cei plătiți cu 100.000 de sesterți.

2) Mecena (69–8 î.Cr.), prieten și consilier al lui Augustus, a sprijinit și protejat mulți artiști și poeți ai epocii.

3) Prometeu era o satiră menipee sau o tragedie.

4) Se poate vedea o probă de asemenea stil în scrisoarea a CXIV-a.

5) Slujitor, adeseori libert, dar și sclav, în casele celor bogați, care însoțea pe stăpân și trebuia să-i șoptească numele persoanelor întâlnite. Era folosit de asemenea la primiri, la ospețe, la alegeri.

20. Despre nestatornicia oamenilor

 

Dacă ești sănătos și dacă te socoți capabil să fii, în sfârșit, stăpân pe tine, mă bucur: meritul meu va fi că te-am scos de acolo[1] unde te zbăteai fără nicio speranță de scăpare. Numai atât te rog și te îndemn, dragul meu Luciliu: pătrunde-te de filozofie până în adâncul sufletului. Dovada propășirii tale scoate-o nu din vorbe sau din cărți, ci din tăria ta sufletească și din potolirea patimilor. Dovedește-ți vorbele prin fapte. Alta este ținta declamatorilor și a celor ce vânează aplauzele publicului, alta este ținta celor care atrag tineretul și pe cei ce au vreme de pierdut cu variate și nesfârșite discuții.

Filozofia ne învață să acționăm, nu să vorbim, și ea cere ca omul să trăiască după regulile ei, ca felul lui de viață să nu fie în contradicție cu vorbele lui, ca întreaga lui existență să aibă un stil în concordanță cu acțiunile lui. Rostul cel mai de seamă al înțelepciunii – și o dovadă totodată – este să pună de acord faptele cu vorbele omului, să-l facă în orice moment egal cu sine și același. Dar cine este în stare? Unii sunt totuși. Puțini, ce-i drept, căci lucrul nu-i ușor. Prin asta nu spun că înțeleptul trebuie să meargă tot timpul în același pas, ci pe același drum. Așadar, vezi dacă haina ta se potrivește cu locuința ta, dacă față de tine nu ești larg, iar față de alții ești zgârcit, dacă nu cumva la masă ești cumpătat, dar în construcțiile pe care le înalți, risipitor. Fixează-ți, o dată pentru totdeauna, o regulă și după ea potrivește-ți toată viața. Unii trăiesc restrâns acasă, iar în afară se umflă și se lățesc. Această nepotrivire este un defect și este semnul unui suflet șovăitor, care nu și-a găsit încă drumul.

Am să-ți arăt acum de unde vine această nestatornicie și nepotrivire între fapte și gânduri. Nimeni nu-și propune o țintă de atins și nici nu stăruie în ce și-a propus, ci trece mereu la altceva; și nu schimbă numai, dar revine, întorcându-se din nou la ce părăsise și condamnase mai înainte. Așadar, lăsând la o parte vechile definiții asupra înțelepciunii și încercând să cuprind toate aspectele vieții omului, mă voi mulțumi cu această formulă. Ce este deci înțelepciunea? A voi și a nu voi mereu același lucru. Poți să nu mai adaugi acea mică rezervă, „cu condiția să voiești numai bine”, căci nimic alta decât binele nu poate plăcea mereu cuiva. Oamenii nu știu ceea ce vor decât în momentul în care îl vor. Altminteri, nimeni nu-și propune a voi sau a nu voi în absolut. Judecata lor variază în fiecare zi și ia drumul opus; pentru cei mai mulți viața e o joacă. Stăruie deci în ce ai apucat și poate că vei ajunge până la capăt sau până acolo unde numai tu singur vei putea pricepe că nu e capătul. „Ce se va face, zici tu, mulțimea asta alor mei fără sprijinul meu?” Mulțimea asta, de îndată ce nu va mai fi întreținută de tine, se va întreține singură. Ceea ce nu poți ști prin facerile tale de bine, vei afla prin sărăcirea ta: această sărăcie va păstra lângă tine pe prietenii sinceri și adevărați. Cine te va părăsi nu pe tine te căuta, ci altceva. Oare n-ar trebui să iubești sărăcia, măcar pentru că-ți arată cine te iubește? O, când va veni ziua când nimeni nu va mai minți de hatârul tău?!

Toate gândurile tale, toate preocupările și dorințele tale să țintească la aceasta: caută să fii mulțumit de tine și de tot ce-și are obârșia în tine însuți, lăsând pe seama zeilor orice alte dorințe. Ce altă fericire îți poate fi mai la-ndemână? Fă-te cât mai mic și atunci nu vei avea de unde cădea. Ca s-o poți face mai lesne, am să-ți plătesc, în legătură cu asta, datoria pentru această scrisoare. Oricât ai cârti, și de data asta tot Epicur va plăti pentru mine: „Cuvintele pe care le vei rosti de pe un pat sărac, îmbrăcat într-o zdreanță, îmi vor părea mai înălțătoare, căci ele nu sunt numai vorbe, ci și probe”. Eu cel puțin ascult într-alt chip pe Demetrius[2] al nostru, când îl văd culcat pe scândura goală – nici măcar pe niște paie –, căci el este astfel nu numai propovăduitorul adevărului, ci și mărturia lui.

„Cum oare? Pot eu disprețui bogăția care mi s-a pus în poală?” Cum să nu poți? Ba încă dovedește o mare tărie sufletească cel care, minunându-se că au căzut asupra lui, își râde de bogățiile ce-l înconjoară