Mare lucru este să nu te lași corupt de bogăția în care trăiești; este un om mare acela care este sărac în mijlocul averilor lui. „Nu știu zău, spui tu, cum un asemenea om va îndura sărăcia, dacă ar fi să cadă pe capul lui.” Nici eu nu știu, Epicur, cum săracul acela al tău va suporta bogăția, de-ar fi să dea peste ea. Prin urmare, în amândouă cazurile trebuie să ținem seama de atitudinea fiecăruia și să vedem dacă unul nu se complace în sărăcie și dacă celălalt nu e atras de bogăție. Altminteri, o scândură goală sau o zdreanță de pătură sunt o slabă dovadă de virtute, dacă nu se vede limpede că cineva nu le rabdă de nevoie, ci că le preferă.

De altminteri, este semnul unui spirit mare a nu se arunca în sărăcie, fiindcă ea e de preferat, ci a se pregăti s-o suporte, fiindcă este ușor de suportat. Este ușoară, Luciliu, și dacă vei ajunge aici, după ce vei fi chibzuit cu mult mai înainte, este chiar plăcută. Căci ea aduce cu sine lipsa de griji, fără de care nu există nicio plăcere. Așadar, cred că ar fi nevoie să ne fixăm anumite zile – așa cum îți scriam că făceau adesea unii oameni de seamă – în care, închipuindu-ne săraci, să ne oțelim pentru adevărata sărăcie. și trebuie să facem asta cu atât mai mult, cu cât acum înotăm în plăcere și totul ne pare trudnic și greu. Să ne trezim mai degrabă din somn și să ne scuturăm sufletul din amorţeală, amintindu-ne că natura ne cere foarte puțin. Nimeni nu se naște bogat. Când venim pe lume, suntem siliți să ne mulțumim cu puțin lapte și cu câteva scutece. Pornind de aici, nu ne mai încap regatele lumii. Cu bine.

1) Adică din viața publică.

2) Demetrius, filozof cinic, prieten al lui Seneca și Thrasea. A trăit toată viața într-o extremă sărăcie. Născut la Atena, elev al lui Apollonius din Tyana, el veni la Roma. Fiind un critic al lui Nero a fost izgonit din oraș, unde se întoarce după venirea la conducere a lui Vespasian. Seneca vorbește despre el (vezi scrisoarea a LXII-a) cu mare admirație.

21. Imortalitatea filozofului

Crezi oare că cei despre care-mi scrii sunt pentru tine o greutate? Greutatea cea mai mare ești tu; tu singur ești o povară pentru tine. Nu știi ce vrei și lauzi mai mult decât urmezi virtutea. Vezi unde stă fericirea, dar nu îndrăzneşti să ajungi la dânsa. Fiindcă nu-ți dai lămurit seama ce te împiedică, am să-ți spun. Crezi că ce ai să părăsești e mare lucru și, după ce-ți pui în față acea liniște sufletească spre care ești gata să porneşti, rămâi locului, reținut de strălucirea acestei vieți pe care ar fi s-o părăsești, ca și cum ar trebui să te scufunzi în mizerie și întuneric. Greșești, Luciliu: lăsând viața asta pentru aceea, te înalți. Aceeași deosebire care există între strălucire și lumină – aceasta își are izvorul în ea însăși, cealaltă este scăldată în razele venite din afară - există și între o viață și cealaltă. Una este bătută de o lumină din afară și oricine se așază dimpotrivă o umbrește întunecând-o, cealaltă strălucește din propria lumină.

Numai studiile tale filozofice te vor face strălucit și vestit. Îți voi da ca exemplu pe Epicur. Scriindu-i lui Idomeneu[1], un sfetnic cu o putere neclintită, care avea pe acea vreme un rol de seamă, și căutând să-l smulgă din viața lui strălucitoare și să-l atragă spre gloria adevărată, îi spunea: „Dacă te ademenește gloria, mai vestit te vor face scrisorile mele decât toate astea după care umbli și pentru care lumea umblă după tine”. N-avea oare dreptate? Cine ar fi știut de Idomeneu, dacă Epicur nu l-ar fi pomenit în scrisori? Toți acei megistani[2], satrapii și regele însuși, de la care Idomeneu își trăgea gloria, s-au îngropat într-o adâncă uitare. Scrisorile lui Cicero țin viu numele lui Atticus[3], căruia nu i-ar fi folosit nici că Agrippa[4] i-a fost ginere, nici că Tiberius a ținut pe o nepoată de-a lui[5], nici că Drusus Caesar[6] i-a fost strănepot: printre atâtea nume mari nimeni n-ar fi amintit de dânsul dacă Cicero nu și l-ar fi alipit de sine. Noianul apelor timpului ne va îneca. Puțini își vor înălța capul și vor rezista uitării, ținându-se câtva timp deasupra, până ce și ei, în cele din urmă, vor amuți. Ceea ce Epicur putea făgădui prietenului său îți făgăduiesc și eu, Luciliu. Voi avea trecere la urmași; pot scoate din uitare nume ce vor dăinui împreună cu mine. Vergiliu al nostru a făgăduit să eternizeze pe doi eroi de-ai săi și a reușit:

„Ce fericiți amândoi! Dacă are-al meu cântec putere,

Timpul nicicând nu va șterge a voastră de veci amintire,

Cât va trăi-n Capitoliu pe țepene stânci seminția

Cea din Eneas, cât tatăl roman cârmui-ne-va lumea.”[7]

Toți cei pe care mărirea îi înalță, toți cei care sunt uneltele și părtașii puterii altuia sunt în cinste și casa le e plină de oaspeți atât timp cât trăiesc. După ce se duc, repede li se șterge amintirea. În schimb, prețuirea oamenilor mari crește și cinstirea nu se revarsă numai asupra lor, ci smulge uitării orice se leagă de amintirea lor.

Ca să nu crezi că am pomenit degeaba pe Idomeneu în această scrisoare, el însuși îți va plăti datoria. Lui îi scria Epicur acea nobilă cugetare prin care-l îndemna să nu-l îmbogățească pe Pytocles[8] pe căi obișnuite și nesigure: „Dacă vrei, zice el, să-l faci pe Pytocles un om bogat, nu trebuie să-i sporești averea, ci să-i împuținezi patimile”.

Aceste cuvinte sunt prea clare ca să aibă nevoie de