s-ar fi întâlnit cu fantome ale trecutului. Poate că un faraon egiptean ar fi găsit asemenea spectre aşteptându-l în lumea de după moarte: şiruri de servitori credincioşi, prea puţin inteligenţi, dispăruţi înaintea lui şi aşteptând răbdători.

— De aici, par în stare perfectă, comentă Luke, instalându-se mai confortabil pe umerii lui Nick. Avem baftă, Sinbad.

— Nu zice hop.

Nick porni prin nisip spre dom. Luke era destul de uşor pe umerii lui şi propriul său corp se simţea mai uşor aici — şi totuşi, laolaltă, aveau o masă considerabilă.

— Dacă o să cad cumva, o să-ncerc să mă trântesc pe o parte. Nisipul nu ne va face nici un rău.

— Mai bine să nu cazi.

— Probabil că şi flota ONU o să vină tot aici, ca să ia şalupele.

— Au o întârziere de câteva zile faţă de noi. Dă-i drumul!

— Poteca este lunecoasă sub nisipul ăsta.

Cele trei şalupe erau înşiruite în partea de vest a craterului. Fiecare avea patru locuri şi două ventilatoare la pupa, sub nivelul nisipului, protejate împotriva bolovanilor. Fundurile le erau plate — valurile unui ocean adevărat le-ar fi scufundat imediat, dar în nisipul gros se descurcau de minune.

Nick îşi aşeză povara, fără multă delicateţe, pe unul dintre locuri.

— Acum să vedem dacă porneşte. Mă duc în dom, să caut combustibil.

— Ar trebui să meargă cu hidrazină, folosind ca oxidant aer marţian comprimat.

— Eu o să caut pur şi simplu eticheta Combustibil.

Luke reuşi să pornească compresorul, însă nu şi motorul. Probabil că rezervoarele sunt goale, decise el şi decuplă toate contactele. Găsi în partea din spate o cupolă depliată. După ce se asigură că putea fi instalată manual, o introduse în lăcaşuri şi o etanşă, legându-se de scaun cu centura de siguranţă, pentru a avea un punct de sprijin. Braţele lui lungi şi palmele late nu pierduseră nici o competiţie de scanderberg. Probabil că aerul va mai scăpa pe la marginile cupolei, dar nu în mod serios. Găsi chepengul care ascundea un convertor ce transforma oxizii de azot exteriori în azot şi oxigen respirabil.

Nick reveni, purtând pe umăr o butelie mare, de culoare verde. Alimentă şalupa prin ajutajul unui injector şi Luke încercă din nou starterul. De data aceasta funcţionă, şi vehiculul încercă să plece fără Nick. Luke descoperi punctul mort, apoi marşarierul. Centuranul îl aşteptă până reveni lângă ei.

— Cum intru prin cupolă?

— Cred că nu poţi.

Luke colapsă cupola, ridică o latură pentru Nick, apoi o etanşă la loc. Cupola începu să se umfle lent.

— E mai bine să ne păstrăm costumele, zise pământeanul. Este posibil să putem respira de-abia peste vreo oră.

— Atunci, colapseaz-o din nou. Trebuie să aduc provizii din navă.

* * *

Peste două ore, ridicară cupola şi se îndreptară către deschiderea din peretele circular.

Stâncile întunecate ce încadrau trecerea respectivă aveau muchii perfect distincte, în mod evident obţinute în mod artificial, ca şi poteca sticloasă dintre dom şi perete. Nick se instalase confortabil pe unul dintre locurile pentru pasageri, ridicându-şi picioarele pe alt fotoliu, şi stătea cu ochii aţintiţi asupra ecranului radarului de profunzime.

— Mi se pare destul de gros acum, observă el.

— Atunci, o cuplez, încuviinţă Luke.

Ventilatoarele începură să se rotească, pupa se afundă adânc, apoi reveni la poziţia orizontală. Goneau cu zece noduri la suprafaţa nisipului, lăsând în urmă două siaje drepte, egal distanţate şi superficiale.

Ecranul radarului înregistra configuraţia densităţii în trei dimensiuni. Arăta un fund şlefuit, presărat de scobituri şi proeminenţe, ale căror muchii şi vârfuri ascuţite fuseseră îndepărtate de milioanele de ani. Pe Marte, activitatea vulcanică era extrem de redusă.

Deşertul se zărea neted ca oglinda. Suprafaţa îi era întreruptă pe alocuri de stânci rotunjite, întunecate, stranii, desprinse parcă din picturile unui Dali. Craterele se distingeau aidoma unor scrumiere grosolane din argilă. Unele aveau diametrul de câţiva centimetri. Altele erau atât de mari încât doar de pe orbită se puteau vedea în totalitate. Orizontul era o linie dreaptă, apropiată şi perfect distinctă, sclipind galben dedesubt şi roşu-aprins deasupra. Nick întoarse capul, privind craterul bazei, care se micşora în depărtare.

Ochii i se holbară, apoi i se îngustară, scrutând cu atenţie. Era ceva?

— La dracu'! Stai! strigă el. Întoarce! întoarce mult la stânga!

— Înapoi spre crater?

— Da!

Luke decuplă un motor şi şalupa îşi întoarse prova spre stânga, dar continuă să derapeze în lateral peste nisip. Apoi, ventilatorul din dreapta intră în acţiune şi vehiculul viră.

— Îl văd, rosti Luke.

De la distanţa aceea, nu era decât un punctuleţ, dar se distingea limpede pe fundalul monocrom şi nemişcat din jur. În plus, se deplasa. Zvâcnea, se oprea, parcă odihnindu-se, şi iar zvâcnea, rostogolindu-se spre lateral. Se găsea la câteva sute de metri de peretele craterului.

Deveni tot mai clar pe măsură ce se apropiau de el. Era cilindric, de forma unei omizi scurte, transparente; era moale, deoarece văzură cum se îndoia în timpul deplasării. Încerca să ajungă la deschiderea din perete.

Luke reduse viteza. Şalupa încetini şi se afundă. Când ajunseră lângă creatură, pământeanul văzu că Nick ridicase un pistol semnalizator.

— El este, murmură fascinat Nick.

Se aplecă peste marginea vehiculului, cu arma pregătită.

Omida era un sac transparent în interiorul căruia ceva se rostogolea, mereu şi mereu, încetişor, chinuitor, căutând să se apropie de şalupă.

Era umanoid în aceeaşi măsură în care poate fi umanoid un om desenat din beţe. De fapt, cel din faţa lor era alcătuit din sfere. Coatele, genunchii, umerii, pomeţii — toate se profilau aidoma unor bile, mere sau mingi. Ţeasta cheală era proeminentă şi bombată ca la hidrocefali.

Când se lovi de şalupă, se opri.

— Pare destul de neajutorat, mormăi nesigur Nick.

— Iar pierdem aerul!

Luke deplie cupola vehiculului. Cei doi bărbaţi se aplecară peste bordul şalupei, apucară sacul presurizat şi-l ridicară, răsturnându-l înăuntru. Expresia alienului nu se modifică şi probabil că nici nu se putea modifica. Chipul lui părea rigid. Făcu însă un gest ciudat. Apropie degetul mare şi arătătorul, împreunându-le într-un cerc alcătuit parcă din mătănii supradimensionate.

— Trebuie să fi învăţat asta de la Brennan, comentă Nick.

— Fii atent la osatură! Oasele