chipul. Starea bărbatului se înrăutăţea. Nu părea o boală, ci mai degrabă o îmbătrânire. În ultima oră, Einar îmbătrânise cu câteva decenii. Avea nevoie urgentă de un medic adevărat, dar o acceleraţie mai mare l-ar fi ucis, iar altceva nu aveau la dispoziţie.

L-ar fi putut oare opri? Dacă ar fi ţipat imediat la el… Însă Einar o apucase de gât şi fusese prea târziu. De unde avusese asemenea putere? Ar fi putut s-o omoare.

Pieptul bărbatului încetă să se mai mişte.

Tina ridică ochii spre indicatoarele automedicului. De obicei, acestea erau acoperite de un panou; în nave existau destule cadrane şi afişaje, ca să nu mai aibă nevoie de alte distrageri. De mai multe ore, Tina privise numai indicatoarele acelea, la fiecare cinci minute. Acum toate arătau culoarea roşu.

— A murit, rosti ea.

Îşi auzi mirarea din voce şi acest lucru o surprinse. Pereţii cabinei începură să se înceţoşeze şi să se îndepărteze.

Nate se ridică din fotoliul de comandă şi se aplecă deasupra lui Einar.

— De-abia acum ai observat? Trebuie să fi murit de cel puţin o oră!

— Nu, îţi jur…

Tina înghiţi un nod şi încercă să se lupte cu anestezia ce-i curgea prin vene. Îşi simţea corpul moale ca o cârpă. Avea să leşine.

— Uită-te la faţa lui!

Femeia se ridică anevoie — picioarele n-o mai ascultau — şi privi chipul descompus. Mort, Einar părea în vârstă de sute de ani. Copleşită de vinovăţie, de durere şi în acelaşi timp de neplăcere, întinse mâna să-i atingă obrazul.

— Dar e cald încă!

— Cald? — Nate atinse cadavrul. — Arde! Febră… Probabil că acum câteva secunde mai trăia. Iartă-mă, Tina. Hei, ai păţit ceva?

* * *

— Cât de periculoase sunt coborârile astea?

— Alungă-ţi din voce tremuratul ăla de bravură, mârâi Nick. (Fusese o înţepătură gratuită; Luke era pur şi simplu interesat.) Am executat câteva sute în viaţa mea. Ca spaimă reală, n-am întâlnit niciodată ceva mai îngrozitor ca atunci când te-am lăsat să conduci spre spaţioportul Valea Morţii.

— Tu ai spus că te grăbeşti.

— Era foarte adevărat. Luke, aş dori să solicit o tăcere admirativă pentru următoarele câteva minute.

— Aha! Ah-HA!

Planeta roşie se ridică spre ei, deschizându-se precum pumnul unui zeu al războiului. Dispoziţia glumeaţă a lui Nick se topi aproape instantaneu. Chipul său căpătă o expresie împietrită. Răspunsul dat pământeanului nu fusese tocmai corect. Era adevărat că efectuase câteva sute de coborâri, dar toate fuseseră pe asteroizi, a căror atracţie gravitaţională este aproape neglijabilă.

Deimos dispăru în direcţia cunoscută din punct de vedere tehnic drept „susul navei”. Nick deplasă câţiva milimetri o manetă. Marte începuse să se aplatizeze şi, simultan, să alerge pe sub ei, în vreme ce se îndreptau spre nord.

— Baza artrebui să fie acolo, îl atenţionă Luke. La marginea nordică a acelui arc. Aha — acolo, craterul ăla mic!

— Treci pe telescop.

— M-m-m… la dracu'! Aha! Uite-l! Dezumflat, bineînţeles. Îl vezi, Nick?

— Mda.

Părea un balon de jucărie, de culoarea cerului, care se spărsese şi fusese abandonat.

Nisipul se înălţă în nori învolburaţi spre flacăra jetului lor. Nick blestemă obscen şi mări puterea. Luke învăţase deja predilecţiile tovarăşului său în materie de înjurături. Când lansa o imprecaţie amintind de Finagle, o făcea ca să glumească sau ca să accentueze ceva. Când pomenea de biserică, situaţia era complicată.

U Thant încetini şi pluti deasupra solului. Apoi, coborî treptat în nisip şi, lent, norii ocru se rarefiară şi se îndepărtară. O furtună circulară de nisip se propagă spre orizont. Stratul de rocă fu expus vederii pentru prima dată după mii de ani. Era neregulat, cafeniu şi erodat. În lumina flăcării propulsiei, stânca se zărea albă, cu umbre negre perfect conturate. Acolo unde flacăra o atingea, se topea.

— Va trebui să cobor în crater, zise Nick. Nisipul va reveni de îndată ce voi opri motorul.

Aplecă nava în stânga şi decuplă propulsia. Fundul craterului nu se mai zări. Coborâră lin până jos, menţinuţi numai de jeturile direcţionale, şi atinseră fundul fără cel mai mic şoc.

— Superb! comentă Luke.

— Aşa fac eu întotdeauna. Ies să investighez baza. Tu monitorizează-mă.

* * *

Peretele circular se ridica în jurul său: stâncă aparent de natură vulcanică, tocită, măcinată de timp şi de vânt. Nisipul se revărsa peste marginea lui, curgând aidoma melasei pe panta puţin abruptă şi adu-nându-se în jurul amortizoarelor navei. Craterul avea diametrul de opt sute de metri. Aproximativ în centrul lui se găsea domul, înconjurat de un ocean de pulbere.

Nick privi de jur-împrejur, încruntându-se. Nu putea ajunge la dom altfel decât traversând nisipul, care putea să fie mai gros decât părea.

Craterul era străvechi, cu puţin mai tânăr decât planeta însăşi. Cu toate acestea, fisuri de origine recentă îl brăzdau în toate direcţiile. Unele muchii erau aproape ascuţite; nisipul şi atmosfera erau prea rarefiate ca să le erodeze repede. Mersul putea fi periculos.

Bărbatul porni în lungul peretelui circular, păşind cu precauţie. Nisipul masca unele fisuri.

Soarele mic şi strălucitor atârna deasupra buzei craterului, pe un cer purpuriu-închis.

De cealaltă parte a domului, o potecă îngustă de stâncă, topită cu laserul, unea baza şi peretele de stâncă. Probabil că fusese făcută cu laserul comunicator. Şalupele se găseau acolo, amarate lângă potecă. Nick nu se opri să le examineze.

Materialul domului fusese străpuns în zeci de locuri. Centuranul găsi în interior douăsprezece corpuri mumificate. Cu peste un secol în urmă, marţienii uciseseră întregul personal al bazei. Îl omorâseră şi pe Müller în acelaşi mod, după ce acesta represurizase domul.

Nick scotoci pe rând barăcile din interior. În unele locuri, fu nevoit să se târască pe sub pliurile transparente ale domului. Nu se întâlni cu nici un extrasolar. Se părea că, după Müller, nimeni nu mai trecuse pe aici.

— Fundătură, anunţă el. Care-i pasul următor?

— Va trebui să mă duci în cârcă până la o şalupă.

* * *

Nisipul se depusese peste şalupe, conturându-le ca pe nişte forme lătăreţe. Timp de doisprezece ani, ele aşteptaseră un alt val de exploratori… dar aceştia îşi pierduseră interesul şi plecaseră acasă.

Parcă