aici. Era război. Oamenii mureau. Iar americanii nu făceau nimic, se mulţumeau doar să-şi declare neutralitatea în timp ce asupra Londrei cădeau bombele. În mijlocul exploziilor care se auzeau de peste tot, a înţeles că şi alţi bărbaţi, femei, copii urmau să nu mai apuce răsăritul soarelui. S-a jurat în sinea lui să zboare din nou, cu orice preţ. Avea să găsească el o cale să scape cerul de nazişti.

— Mă întreb cine era, a spus Susan cu voce tremurătoare.

Ollie s-a uitat la pilotul mort, la braţele lui mutilate care atârnau prin geamul spart al cabinei.

— A avut soţie? Copii? a urmat ea, cu capul plecat.

— Şi eu aş vrea să ştiu, a spus Ollie, încercând să o aline, şi a îndepărtat felinarul de epavă. Ştiu doar că şi-a dat viaţa pentru ţara lui.

— E atât de tânăr, a spus Susan. De când a început războiul, atâţia oameni au murit mult prea devreme.

Ollie a făcut un pas spre ea. Susan a înălţat capul şi a înghiţit în sec, apoi a zis ca pentru sine:

— Nimeni nu ştie când îi vine ceasul.

El a privit-o în ochii înlăcrimaţi.

— Atunci, trebuie să trăim din plin fiecare zi, ca pe ultima.

Susan a dat din cap cu înţelegere:

— Părinţii mei au murit când eram foarte mică. Meritau să petreacă mai mult timp împreună...

— Îmi pare rău.

— Îi cunosc doar din ce mi-au povestit bunicii. Ei m-au crescut, a urmat ea, ştergându-şi lacrimile.

— Şi eu mi-am pierdut părinţii.

— Dumnezeule!

— Au fost cei mai buni... nişte părinţi minunaţi, au avut multă grijă unul de celălalt.

Ollie a făcut o pauză. Vedea aievea chipurile părinţilor săi ţinându-se de mână pe verandă.

— Îmi doresc să am şi eu parte cândva de acelaşi lucru, a reluat el.

— Şi eu. Bunicii au dus o viaţă de poveste.

Susan a întors capul spre epava avionului.

— De când a început războiul, mă tem uneori că nu am să mai apuc ziua aceea, a spus ea.

Cu toate că se gândea la acelaşi lucru, Ollie i-a răspuns:

— Marea Britanie o să iasă cu bine din război. I-a pus uşor palma pe umăr şi a continuat: Iar tu vei avea o viaţă lungă şi fericită.

Susan i-a strâns degetele, apoi a lăsat mâna jos.

Au rămas de veghe lângă epava care încă fumega, până când au apărut doi soldaţi, porniţi prin pădure să-l caute cu lanternele pe camaradul lor căzut. În timp ce bărbaţii se chinuiau să scoată rămăşiţele pilotului, Ollie şi Susan s-au întors la buncărul de pământ. S-au aşezat pe paturile de campanie. Ecoul bombardamentelor şi mirosul de pământ umpleau aerul dinăuntru. Au schimbat câteva cuvinte despre Londra. Nimic despre pilotul căzut.

— Cât de dese sunt bombardamentele? a întrebat Ollie pentru a sparge tăcerea.

— În fiecare noapte, a răspuns Bertie.

Susan l-a privit pe Ollie cu ochii ei albaştri, care păreau mai întunecaţi la lumina slabă a felinarului.

— Vin în valuri. Şi pleacă la răsăritul soarelui.

Bertie a tras adânc aer în piept, apoi s-a sculat de pe pat.

— Gata, m-am săturat!

A deschis larg uşa adăpostului şi a ameninţat sfidător cu pumnul în aer.

— N-o să-i mai las niciodată pe nazişti să mă trimită sub pământ ca pe o cârtiţă!

Apoi a pornit-o prin iarbă legănându-se. Focul exploziilor lumina cerul.

— Vrei să rămâi aici sau să ieşi? a întrebat Ollie.

— Să mergem, a spus Susan.

L-au urmat pe Bertie până acasă. Ajunsă înăuntru, Susan a astupat imediat ferestrele. Bertie şi-a aprins pipa şi a început să citească o carte. Ollie a urcat în camera lui şi s-a prăbuşit pe pat.

Capitolul 12 NORTH WEALD, ANGLIA

Locotenent-aviatorul Clyde Boar a tras din ţigară, a aruncat chiştocul pe jos şi l-a strivit cu călcâiul. Întunericul nopţii lăsase loc unui cer cenuşiu, cu soarele ascuns încă în fum sub linia orizontului. A urmărit cu privirea cum se apropie de pistă în şir, gata de aterizare, o escadrilă de Hurricane, sau mai bine zis, ce mai rămăsese din ea.

— Câte? a întrebat Ralph.

— Opt.

Boar s-a uitat la copilotul său, un bărbat scund şi durduliu, care stătea cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor.

Ralph a făcut o strâmbătură şi a spus:

— Trebuiau să fie douăsprezece.

Boar şi-a mai aprins o ţigară. Cinci minute mai târziu, de aerodrom s-a apropiat o altă escadrilă. Numai şase. După aterizare, unul dintre piloţi a fost dus pe braţe până la targă; glonţul care străpunsese carlinga avionului îl nimerise în picior.

Locotenent-aviatorul Boar a privit cum medicul îi leagă un garou în jurul piciorului rănit, peste pantalonul plin de sânge. Bărbatul striga ceva, poate „Să nu-mi pierd piciorul!“ sau „Mi-au nenorocit piciorul!“

— Trebuia să-i apărăm, a spus Boar când l-au urcat pe pilot în ambulanţă.

— Ce spui? a întrebat Ralph. Aseară am fost singurii care au nimerit o ţintă.

Boar şi-a adus aminte de bombardierul Luftwaffe pe care îl doborâseră. Îşi condusese formaţia prin nori; apoi a intrat în picaj până sub burta avionului pentru ca Benny, mitraliorul din turelă, să poată trage nestingherit. O ploaie de gloanţe a străpuns fuzelajul. Bombardierul a explodat, iar el s-a năpustit din nou în sus, pentru a scăpa de două avioane de luptă Messerschmitt.

Avionul său Bristol Blenheim fusese proiectat ca bombardier uşor, dar şi ca avion de vânătoare pe timp de noapte, însă nu excela în nici un fel. Era un vehicul utilitar. Mediocru. Un avion de vânătoare nocturn, capabil să facă faţă doar la adăpostul întunericului. De fapt, ultima misiune de zi pe care o condusese Boar asupra unui aerodrom folosit de Luftwaffe, undeva lângă Aalborg, în Danemarca, fusese un dezastru. Pierduse şapte dintre cele douăsprezece bombardiere ale escadrilei sale, pe