când avioanele ce îi însoţeau au avut o rată de pierderi de sută la sută. Închis în armura greoaie a unui Bristol Blenheim, locotenent-aviatorul Boar se simţea ca un cavaler trimis în luptă cu o sabie de lemn.

— În Blenheim nu facem faţă unui Messerschmitt. Am avea o şansă doar cu Spitfire sau Hurricane, a spus Boar şi a dat un bobârnac ţigării abia începute. Am de gând să conduc o escadrilă adevărată de avioane de vânătoare şi să câştig blestematul ăsta de război.

— Poţi să fii tu cel mai bun pilot din RAF, dar noi avem ordinele noastre pentru Operaţiunea Columba, i-a amintit Ralph.

Locotenent-aviatorul Boar se oferise să comande Operaţiunea Columba, în speranţa că după o asemenea misiune periculoasă avea să crească în ochii comandantului Davies şi să aibă mai multe şanse de a ajunge să conducă o escadrilă de avioane de vânătoare. Stratagema funcţionase, dovadă că Davies îl desemnase să participe la şedinţa de la Londra cu serviciile secrete britanice. Lucrurile însă o luaseră razna de când apăruse americanul.

— Cum a fost întâlnirea cu comandantul? a întrebat Ralph.

— Minunată.

Boar a rememorat în gând întâlnirea cu Davies; îl luase scurt la întrebări despre purtarea lui faţă de Susan, şi mai ales despre cum ajunsese în închisoarea militară un american, şi civil pe deasupra. Se apărase cu calm, spunându-i comandantului că s-a comportat ca un gentleman – a condus-o pe Susan până la Londra şi înapoi, ba chiar a însoţit-o într-un adăpost după ce pierduseră trenul. I-a atras atenţia că nu l-ar fi arestat pe american dacă nu l-ar fi lovit, sub falsa impresie că Susan era hărţuită. Davies a întrerupt brusc întrevederea, ordonându-i să-şi ceară scuze lui Susan Shepherd şi bunicului ei, Bertie. Şi să stea departe de american. Comandantul i-a mai spus că şansele lui de a zbura vreodată pe un Spitfire depindeau de succesul Operaţiunii Columba. Boar salutase şi ieşise din comandament cu sângele fierbându-i în vine doar când se gândea la american.

— Cel puţin o s-o vezi pe tinerica aia mai des, a spus Ralph.

Boar a dat din cap că da.

— Păcat că nu se dă în vânt după tine.

— O s-o facă, a spus Boar şi a tras încă o ţigară din pachet, ducând-o la gură.

Ralph a scos din buzunar bricheta şi i-a aprins ţigara lui Boar.

— Înţeleg că americanul munceşte cot la cot cu ea.

Boar a tras cu sete din ţigară şi a adăugat:

— Nu e drept, nu-i aşa?

A suflat fumul pe nări şi s-a întors să plece.

— O să mă socotesc eu cu nemernicul ăla de american.

— Unde te duci? a întrebat Ralph.

— Să scriu nişte scrisori, a răspuns el aruncând ţigara.

Lui Ralph i-au coborât umerii.

— La naiba, a murmurat el.

Locotenentul s-a dus în baracă. Oamenii lui căzuseră frânţi de oboseală în paturile suprapuse, mulţi dintre ei îmbrăcaţi încă în combinezoanele de luptă. Unele paturi erau goale, în aşteptarea a noi piloţi plini de entuziasm. S-a aşezat la biroul din colţ, departe de sforăituri şi mirosul de sudoare. Pe biroul de lemn, dacă te uitai îndeaproape, se vedeau urme ale scrisorilor pe care Boar le scrisese unor oameni pe care nu îi întâlnise niciodată – zgârieturi fine făcute de peniţă prin hârtie pe lemnul moale.

Boar s-a gândit la avionul Blenheim din formaţia lui care fusese doborât. Pilotul, John Simons, un bărbat cu vorba domoală, visa să se întoarcă în Manchester şi să umple halbele de bere în cârciuma sa. Copilotul, un tânăr strălucitor pe nume William Akerman – un jucător de cărţi de prima mână şi proaspăt căsătorit cu o fată din partea locului, Elisabeth, care acum era gravidă în patru luni –, visa să ajungă cândva comandant de zbor, să se aşeze după război la casa lui şi să-şi crească copiii. Şi mitraliorul din turelă, Gilbert Nolan – echipajul îi spunea Gig –, un bărbat cu braţe lungi şi costelive care se scuturau ca nişte sârme învelite în şuncă când trăgea cu mitralierele. Gig lăsase în urmă o soţie pe nume Samantha şi trei fetiţe, Carol, Edna şi Alice.

Boar şi-a încleştat degetele pe stilou. Şi-a reamintit cum aparatul fusese lovit drept în motorul stâng şi nu mai reuşise să urce până la adăpostul norilor. Două avioane de vânătoare inamice au apărut imediat, ca nişte pitbulli atraşi de mirosul sângelui, pregătiţi să ucidă. Motorul din dreapta a explodat, smulgând aripa cu totul. Boar şi restul escadrilei le auziseră ţipetele prin radio în timp ce avionul secerat se prăbuşea din cer.

Cu toate că nu era de datoria lui, Boar scria scrisori, aşa cum făcuse întotdeauna, fără să se grăbească, pentru a spune familiilor celor căzuţi ce se întâmplase şi, mai ales, că ei au fost nişte prieteni dragi şi bărbaţi puternici şi curajoşi care îşi slujiseră ţara. Fiecare scrisoare era unică. Aşa cum ar fi vrut John, William şi Gig. A sigilat scrisorile şi le-a pus în dulapul său. Urma să le trimită câteva zile mai târziu, după ce familiile erau înştiinţate oficial de către autorităţile militare. În loc să doarmă, a dat o tură prin aerodrom, numărând avioanele şi întrebându-se câte bombardiere aveau să mai rămână întregi până la Crăciun.

Capitolul 13 EPPING, ANGLIA

Susan a ciocănit în uşa camerei de oaspeţi.

— Te-ai trezit?

Ollie a deschis ochii. Lumina soarelui strălucea prin fereastră. Braţul îi atârna din pat şi degetele îi amorţiseră.

— Da, a răspuns el.

— Micul dejun.

Şi-a dres glasul:

— Cobor imediat.

A auzit paşii lui Susan îndepărtându-se. A coborât privirea şi a văzut că în picioare încă avea ghetele, deşi cu şireturile desfăcute. S-a frecat pe mână pentru a alunga furnicăturile, şi-a legat şireturile şi a coborât. Îşi simţea picioarele moi şi trupul golit pe dinăuntru.

— Bună dimineaţa, Oliver de Maine, l-a salutat Bertie, lăsând ziarul jos. Nu prea