— Sunt ceva mai bine, a răspuns Ollie.

Susan i-a întins o ceaşcă de ceai.

— Bea!

Ollie a sorbit din ea.

— Mulţumesc.

Ea şi-a aranjat câteva şuviţe de păr rebele şi s-a dus la plită.

— Miroase bine, a spus Ollie şi s-a aşezat la masă.

— Brioşe cu boabe de soc, a spus Susan, deschizând uşa cuptorului.

— Mă bucur s-aud că ţi-ai recăpătat pofta de mâncare, a spus Bertie şi l-a bătut pe umăr. Îmi făceam griji că o să încerci să scapi de treabă.

— Doar dacă nu mai trebuie să mănânc fructe de mare.

Bertie a râs:

— Fără mâncat, doar zburat.

Ollie s-a scărpinat în creştet.

— O să lucrăm pe avioane?

Bertie a zâmbit cu toată gura.

— Ceva şi mai grozav, băiete.

Pentru Ollie era limpede că bătrânul se amuza necăjindu-l cu micul său secret, cel puţin până când treceau la treabă. Şi pentru că Bertie îl scăpase de închisoare, iar el nu avea cum să se înroleze în RAF mai devreme de trei luni, s-a gândit să nu-i strice plăcerea. Aşa că a intrat în joc.

— Baloane cu aer cald? a întrebat Ollie.

Bertie a clătinat din cap că nu.

— Dirijabile?

— Ceva mult mai bun!

— Ce poate să fie mai bun decât avioanele, baloanele şi dirijabilele?

— E confidenţial, a spus Bertie şi s-a plesnit cu palma peste genunchi, râzând în hohote.

— Bunicule! l-a dojenit Susan în timp ce punea brioşele pe un platou.

— Cum să lucrez dacă nu-mi spuneţi? a întrebat Ollie.

— Legat la ochi.

— Trei luni?

— Poate mai puţin, dacă operaţiunea noastră câştigă războiul.

— Mâncaţi, i-a îndemnat Susan, punând brioşele pe masă. Avem treabă.

Apetitul lui Ollie se topise, aşa că după câteva înghiţituri îi trecuse foamea, dar s-a silit să termine o brioşă. A mai băut trei ceşti, simţind că-i revin forţele cu fiecare gură de ceai.

Câteva minute mai târziu, s-a trezit în camioneta lui Bertie. Susan stătea între ei. Bertie a luat-o pe un drumeag ce pornea din curte, pe mijlocul căruia crescuse iarbă înaltă. Ferma era mai mică decât cea de acasă, dar, după câte vedea, fără alte acareturi, doar o păşune verde pe care păşteau oi. Pe panta lină a dealului se înşirau mai multe construcţii de lemn, ca nişte magazii, sau ca nişte hambare miniaturale. Ollie s-a gândit că erau şoproane de tuns oile, dar de ce aşa de multe?

Bertie a oprit camioneta în faţa primului şopron.

— E momentul să trecem la treabă, a spus el oprind motorul.

Când i-a urmat pe Bertie şi Susan înăuntru, s-a stârnit o furtună de aripi fluturânde. Zeci de porumbei zburau în jurul lor. Ollie a dus braţul la faţă ca să se apere. Unii porumbei s-au lăsat jos pe podea; alţii s-au retras la boxele lor. După ce fâlfâitul de aripi a lăsat locul uguitului, Ollie şi-a coborât braţul încet.

— Eşti gata pentru lecţia de zbor? l-a întrebat Bertie.

Ollie a ridicat din sprâncene.

— Păsări?

— Porumbei.

Şi-a încreţit fruntea.

— Nişte porumbei sunt manevra secretă a guvernului britanic?

— Operaţiunea Columba, i-a răspuns Bertie.

— Porumbeii pe care îi vezi o să ne ajute să câştigăm războiul, a adăugat Susan.

A tras adânc aer în piept.

— Fără supărare, e nevoie de mult mai mult decât nişte păsări pentru a...

— Porumbei, l-a corectat Susan.

— Bine, porumbei, a spus Ollie văzând că Susan îşi pusese mâinile în şold. Încercam doar să înţeleg de ce vrea guvernul să-şi irosească resursele pe nişte porumbei, în timp ce Londra e bombardată. Ca să duci un război aerian e nevoie de avioane şi de piloţi.

Un porumbel, care părea pictat în culori fluorescente, purpuriu şi verde, a zburat pe umărul lui Susan. Ea a mângâiat pasărea pe spate cu un deget.

— Ducesa, e clar că Ollie are multe de învăţat despre porumbei.

Ducesa şi-a înclinat capul şi s-a uitat la Ollie.

— N-am vrut să te supăr. Voiam doar...

Ducesa s-a ridicat în aer, a zburat prin hulubărie şi s-a aşezat pe umărul lui Ollie.

El a îngheţat. A urmărit cu coada ochiului pasărea care stătea cu ciocul la câţiva centimetri de bărbia lui. A înghiţit în sec, temându-se că-l va ciupi.

Ducesa a clipit din ochii ei aurii.

Ollie a răsuflat uşurat.

— Ăsta mă place, aşa cred.

Ducesa a început să-şi scuture penele din coadă.

Dar a simţit deodată ceva cald care îi curgea pe braţ şi s-a strâmbat.

— Ducesa este o ea. Şi ei nu i-au plăcut comentariile tale.

Susan a luat-o de pe umărul lui.

— Haideţi, ne aşteaptă o zi lungă, a spus Bertie. Ollie, adună coşurile din spate. Susan şi cu mine le încărcăm.

Ollie a ieşit din magazie şi s-a şters cu câteva frunze pe mânecă. A adunat coşurile, care s-au dovedit a fi de fapt cuşti – nişte cutii lungi de lemn, cu plasă de sârmă în partea din faţă, care semănau cu capcanele fragile pentru homari. După ce a aşezat cuştile în rând, una peste alta, Bertie i-a arătat cum să vâre porumbeii înăuntru; le-a prins aripile ca într-un cleşte, cu degetele sub burtă.

Ollie era surprins că porumbeii nu se agitau, nu se foiau, nu zgâriau şi nici măcar nu ciupeau, lăsându-l să-i pună uşor în coşuri. S-a uitat la Susan. Ea şi-a întors capul şi a continuat să încarce.

După ce toţi porumbeii au fost puşi în coşuri, mai puţin cel care se găinăţase pe mâneca lui, Ollie le-a stivuit pe platforma camionetei. Au ajuns şi la a doua magazie, unde au încărcat şi mai mulţi porumbei, au legat coşurile cu sfoară ca să nu se mişte în timpul mersului şi apoi s-au urcat în maşină.

— I-ai numărat? a întrebat Bertie.

— Da,