La Delfi, în 1961

Înclin să cred că deschiderea înseamnă în primul rând acea tonalitate afectivă care se naște din desăvârșita concordanță în evaluarea binelui și răului și, de aici, un anumit mod spontan de a coincide în rezolvarea situațiilor importante ale vieții. Deschiderea se produce atunci când le sérieux de la vie este trăit de doi oameni în același fel, când știi de la bun început unde îl vei găsi — sau, dimpotrivă, unde nu-l vei putea niciodată găsi — pe celălalt.

La 30 de ani

Primul episod al exilului: Caiete de dor (Paris, 1951)

Să spunem însă că aceasta este doar temelia deschiderii și că deschiderea aceasta care înseamnă „a iubi“ nu se desfășoară doar pe registrul grav al vieții. Nu se trăiește fiecare clipă în gravitate și de aceea o prietenie presupune deopotrivă un anumit cod al bucuriei extras din prelucrarea comică a lumii. Nu e ușor să obții un asemenea cod. El presupune, iarăși, o ajustare a punctelor de vedere asupra câtorva lucruri esențiale, căreia de astă dată trebuie să i se adauge și o coincidență a gustului. Nu e puțin lucru să ajungi să râzi împreună sau să bârfești în mod esențial, pentru că ambele lucruri, în fond, presupun un fel (nevinovat) de a crea din nou lumea. Cine nu a cunoscut senzația periodică de incursiune pe acoperișul lumii de unde, împreună cu altul, poți privi în jos tăvălindu-te de râs nu cred că știe ce este o prietenie. De puține ori mi s-a întâmplat în viață să intru în această deschidere a râsului așa cum am făcut-o cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca.

În rue Cassini, „unde o așteptam pe mama“

O pasiune care l-a însoțit toată viața

Primul drum pe care îl fac întotdeauna când ajung la Paris este în strada François Pinton, la numărul 8. Cartierul — Buttes Chaumont — este așezat la marginea nord-estică a orașului, pe cea mai ingrată (și mai scurtă) linie de metrou (Louis Blanc–Pré-St. Gervais), compusă din numai opt stații, dintre care ultimele patru se închid într-o buclă, făcând ca linia, privită pe harta de metrou a Parisului, să semene cu un lasou. Cam oriunde te-ai afla în Paris, trebuie să schimbi de două ori metroul pentru a ajunge la nesuferita „linie 7 bis“. Cartierul e deluros, plin de suișuri și coborâșuri care te fac să gâfâi și, vara, să ajungi mai întotdeauna transpirat la destinație. În François Pinton poți să intri fie prin strada David d’Angers, dacă te-ai dat jos la stația Danube, fie „venind de sus“ și coborând treptele care te depun chiar în fața numărului 8, dacă ai ales ca punct terminus stația Botzaris. În varianta a doua, drumul este mai frumos, pentru că metroul te lasă în gura parcului Buttes Chaumont și până la „casa Ieruncilor“ străbați câteva străduțe înguste, pietruite din gard în gard, fără trotuare, și pe care mașinile nu pot intra. De o parte și de alta a drumului sunt aliniate vile micuțe, nedepășind niciodată un parter și un etaj. Ştiința aceea a francezilor de a întreține fără să sclivisească (așa cum fac nemții) o simți aici din plin: casele poartă pe ele oboseala unui fard care a uitat de mult să fie împrospătat. De aici aerul lor melancolic, senzația că sunt instalate într-un unic anotimp, în eternitatea sleită a toamnei. Toate sunt „prevăzute“ cu grădini, uneori atât de minuscule încât par că îndeplinesc o formalitate, că subscriu la un simplu ritual al locului. În sfârșit, plante cățărătoare și flori se revarsă peste gardurile acestor vile, atingând când și când drumul pietruit.

Şi numele acestor străduțe îmi place, fiecare cu altă rezonanță, eponime minore, aduse din alte părți ale lumii, capitalizând fiecare un eveniment pe care istoria nu l-a reținut și care dispare odată cu memoria pierdută a cartierului: Kronstadt, Villa des Boërs, Miguel Hidalgo… Apoi, o bruscă redresare onomastică: Claude Monet este numele străduței cu care drumul dinspre Botzaris se închide, cedând locul scărilor care coboară în François Pinton. Intrarea de la numărul 8 este chiar la jumătatea scărilor. O poartă-grilaj, cu cutia poștală agățată în partea de jos, ca un marsupiu, apoi „curtea“, dacă se poate numi așa fâșia de pământ care desparte poarta dinspre scări de ușa de la intrare. Casa, micuță, înghesuită între povârnișul din stânga și „blocul“ parizian de patru etaje din dreapta, are, din cauza bârnelor verticale placate în tencuiala fațadei, un aer insolit alsacian, sporit de mușcatele din pervazul ferestrei de la etajul I unde se află dormitorul lui Ierunca.

Totul pare nespus de pașnic și de calm în locul acesta în care cei doi s-au așezat în cele din urmă (în 1967), după popasurile succesive în rue Emile Level (1953), în rue Cassini (1953), în Saint-Ouen (1959)… Oriunde plecau îi însoțeau cărțile și discurile. Aici, în