François Pinton, acești nomazi ai exilului convertiți la sedentarism au găsit un loc ideal pentru a-și întinde corturile: discurile (peste 20 000), cărțile și, cu vremea, miile de pagini ale unei arhive a exilului au tapetat pereții, podeaua, au coborât în subsol, au umplut, în sfârșit, podul.

Ce se petrecea în căsuța aceasta cu mușcate în ferestre și cu un pisoi mare (Kiki), tărcat, care trecea de la un pervaz la altul, frecându-se languros de tot ce întâlnea în cale?

Se citea (enorm), se asculta muzică, zi de zi, de la Monteverdi la compozitorii finlandezi și lituanieni contemporani, se scria, se primeau vizite. Lucrurile acestea nu aveau, aparent, prea multe în comun cu ce se petrecea în România. Şi totuși, din amestecul acestor elemente disparate, legate între ele de un simț moral al lumii ținut în alertă de infamia Istoriei — „Dacă nu mă indignez, eu nu trăiesc“, mi-a spus la un moment dat Monica Lovinescu —, s-a născut unul dintre cele mai frumoase și cumplite episoade din eterna, monotona și mereu actuala înfruntare dintre bine și rău.

8, rue François Pinton

Pentru ca basmul acesta politic să fie posibil era nevoie ca inocenta căsuță din rue Pinton să se transforme succesiv în armă de luptă, în ring, în cartier general. Şi așa s-a și întâmplat: aici se primeau curieri, se întindeau hărți, se elaborau tactici de luptă, se fabrica muniția și, de câteva ori pe săptămână, se dezlănțuia atacul. Doi oameni duceau acest război împotriva unei armate de câteva mii, organizați în aparate ideologice și de represiune. Emisiunile se difuzau din studioul Europei Libere din München, dar de pregătit ele se pregăteau aici, în livingul de la parter, unde Monica Lovinescu curăța partiturile vocale și mixa textul cu muzica, după ce Virgil Ierunca, improvizat în farmacist al sunetelor, alegea substanța muzicală aptă să reacționeze în contact cu cuvântul. Pierderile pe care le suporta inamicul erau spectaculoase: planuri dejucate, minciuni date pe față, porniri de pactizare cu diavolul temperate sau ținute în frâu, oameni eliberați din ghearele Securității, imunități construite și mai ales, mai ales, speranța, pentru parte dintre noi, că nu fuseserăm așezați sub un epitaf al Istoriei, condamnați să ne ofilim în această lume pe dos, în „scârba fiecărei zile“.

Existau oameni în România de atunci care trăiau branșați la emisiunile lor așa cum sunt legați cosmonauții care ies în spațiu de sursa lor de oxigen. În 1985, un chirurg din inima Ardealului, doctorul Costina, ne-a invitat pe Bernea, pe Pleșu și pe mine să petrecem câteva zile în casa lui din orășelul Brad. Omul avea radioul din living fixat pe postul Europei Libere. Ce era însă de făcut când trebuia să te duci la baie sau când stăteai în bucătărie? Era aceasta o scuză pentru a pierde contactul cu oracolul și a te desprinde de vocea preotesei Monica Lovinescu? Nicidecum. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, în bucătărie și la baie fuseseră montate difuzoare și, cum casa doctorului era mare, firele șerpuiau, când ascunzându-se, când reapărând, de-a lungul camerelor, coridoarelor și vestibulurilor. Așa se face că dimineața m-am spălat pe dinți și mi-am făcut dușul asistat de vocea catifelat-tabagică a Monicăi Lovinescu, care-mi vorbea răspicat din difuzorul fixat deasupra vasului de expansiune, în vreme ce micul dejun, evoluând în crescendo de la „vișle“ (crenvurști ardelenești de capră), brânzeturi, cinci–șase feluri de cârnați de casă, iaurturi, jumări, lapte, palinci și până la felurite dulcețuri, a fost acompaniat de prezența vocii lui Virgil Ierunca, cu inflexiunile ei delfice, înveșmântată în faldurile unor ample perioade, venind către noi din difuzorul prins pedant pe o șină deasupra frigiderului.

Dacă e adevărat că în modernitate locul transcendenței l-a luat Istoria, atunci cei doi erau neîndoielnic instalați în inima acestui scenariu secularizat. Ceea ce înseamnă că în calitate de zei improvizați ei se amestecau nemijlocit în destinele noastre. Ceilalți, htonienii, instanțele subterane ale întunericului, își simțeau dreptul uzurpat: discursul public, adresarea către români nu puteau fi împărțite cu nimeni. „Iubirea“ celui ce are puterea, ceea ce înseamnă totodată gelozia lui, trece prin posedarea conștiinței unui popor, și aceasta trebuie cucerită chiar cu prețul mistificării ei, chiar dacă trebuie siluită în fiecare zi. Orice altă încercare de a o seduce trebuie pedepsită, mai ales când mijlocul de seducție este adevărul. Pentru că intraseră în zona aceasta interzisă, cei doi meritau să fie pedepsiți; li se cuvenea o lecție.

„Să i se închidă gura! Nu trebuie ucisă! N-avem nevoie de anchete americane și franceze care ne-ar pune în situații dificile. S-o facem zob! Să-i spargem dinții, falca, să-i rupem brațele! Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie! Să devină un exemplu de neuitat pentru ceilalți! Să fie bătută la ea acasă pentru ca să învețe și ea și alții că nu există nici un adăpost sigur pentru calomniatorii dictaturii proletariatului! Nici chiar în propria lor casă.“

La două săptămâni după atentatul pe care Securitatea i l-a făcut cadou de ziua ei (19 noiembrie 1977), din nou acasă

Aceste vorbe au fost puse în gura lui Ceaușescu. Le rostise în 1977, pe aleea de trandafiri din grădina vilei sale de pe bulevardul Primăverii. Îi fuseseră adresate generalului de Securitate Ion Pacepa, cel care urma să defecteze la câțiva ani de zile după aceea. Acesta le reproduce în 1985, în fața unei ziariste