franceze care, publicându-le, evident, le stilizează încă o dată. Ceaușescu nu era capabil nici de cursivitate, nici de concizie și, cu atât mai puțin, de construirea unui crescendo, de ruperi de ritm și de alte finețuri retorice. Dar ce are a face? Suntem pe terenul discursului istoric și în fond istoricii latini făceau la fel când deschideau ghilimele pentru a reproduce vorbele unui împărat, consul sau general roman. Pesemne că în realitate Ceaușescu își formulase ordinul printre scremete și bâlbâieli, ajutându-și vorbirea pocită cu mâna și evitând să-și privească interlocutorul în ochi. Cert este că mesajul era acesta și că el conținea două puncte clare: transformarea Monicăi Lovinescu în legumă; executarea operației în chiar casa victimei. Exista și o morală: schingiuirea plănuită și ordonată trebuia să fie înalt grăitoare, trebuia să devină o pildă, o lecție, un exemplu demn de meditat. Ea imita un scenariu istoric punitiv exemplar, menit să înspăimânte, să prevină, să stârpească. Modelul era medieval, însă folosirea lui ca replică în acest context era comunistă. El fusese cu strălucire ilustrat în jurul anului 1 000 de către acel împărat bizantin care, la capătul unei bătălii, dă ordin să fie orbiți cu fierul roșu cei 15 000 de prizonieri, lăsând doar un om la o sută cu un ochi nevătămat. Aceștia îi conduc pe ceilalți către casă și sosirea lor în țară produce un val de spaimă și cutremur.

În acest tip de proiect urma să intre Monica Lovinescu. Nou era faptul că ea nu fusese prinsă cu arma în mână și că replica nu venea în urma înfruntării dintre două armate pe un câmp de luptă. Arma ei era vorba rostită în fața microfonului. De astă dată „fierul roșu“ nu se abătea asupra unui bărbat care ținuse în mână spada, ci asupra unei femei și a vorbelor ei, iar tortura urma să aibă loc, în acest sfârșit de secol XX, în propria-i casă. În volumul al II-lea din La apa Vavilonului, Monica Lovinescu povestește cum au decurs lucrurile și de ce planul lui Ceaușescu s-a soldat numai cu o zi de comă, cu un traumatism cranian, cu o fractură la baza nasului și cu un hematom de la umăr până la mână. Interesant este că ordinul, dat într-o seară de vară cu parfum de roze, a fost executat în curticica de 2/2 din 8, rue François Pinton. Cei doi agresori, palestinieni din trupele „tero“ ale lui Arafat, cu care Ceaușescu avea bune relații de colaborare, nu au apucat să intre în casă.

De câte ori mă duc să-i vizitez pe Ierunci, odată ajuns în fața porții cu grilaj, scena agresiunii începe automat să se deruleze în fața ochilor mei: tipul care stătea la vedere, cu un plic în mână, celălalt, ascuns după un pom și care nu întârzie să apară, schimbul scurt de replici, primele lovituri, țipetele, leșinul, intervenția providențială a unui trecător, fuga celor doi, pesemne pe scări în sus, traversând în goană străzile micului paradis — Claude Monet, Miguel Hidalgo, Kronstadt… —, pierzându-se printre vilele cu un etaj și cu flori revărsate peste garduri, pașnice, ignorante și indiferente la Istorie, maculate pentru o clipă de această reglare comunistă de conturi.

Lucrul minunat care s-a întâmplat apoi este că Monica Lovinescu — așa cum avea să o facă și Virgil Ierunca atunci când a aflat că un agent al Securității (Bistran) fusese trimis să-l suprime — a întors această poveste în favoarea ei. Pentru că această poveste o scotea de sub acuza că își construise înverșunarea din spatele frontului, dintr-un loc ferit de primejdii. Grădinița din inima cartierului Buttes Chaumont pierduse acum orice privilegiu, devenise o curte ca oricare alta, în care puteai fi oricând călcat în picioare și abandonat în mijlocul unei bălți de sânge. Ce voluptate să împărtășești condiția celor de la care până atunci ceruseși fără să fi putut spune că înfruntai și riscurile lor! Acesta este primul gând care o însoțește când iese din comă la spital. Iar apoi, cinci zile mai târziu, când părăsește spitalul pe proprie răspundere, riscând o hemoragie cerebrală, o face pentru a ajunge cât mai repede în fața microfonului, singura ei armă și singurul ei mijloc de apărare, grăbită să arate că incidentul, în loc s-o intimideze și să o reducă la tăcere, nu făcuse, cum singură spune, decât „să-i sporească agresivitatea“.

Amintesc lucrurile acestea pentru că, în afara Monicăi Lovinescu, care le relatează fără urmă de patetism, și doar cu gândul de a pune istoria, și nu pe sine, în evidență, nimeni nu cred să le fi pomenit, reluat sau comentat vreodată. Adevărul e că românilor nu le place să aibă eroi și, mai ales, nu le place să aibă eroi contemporani. Ei preferă să-i uite pe cei care și-au primejduit viața pentru ei, deoarece, dispărându-le simțul comunitar, așa cum nu mai cred în jertfă, cred că e mai bine să nu datorezi nimic nimănui.

Se întâmplă ceva ciudat, neobișnuit cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca: ei își trăiesc, în viață fiind, posteritatea. Într-un fel, au lucrat pentru un moment al istoriei care, potrivit calculelor lor, urma să survină după ce ei n-ar mai fi fost. Acest moment al istoriei i-a ajuns din urmă sau, mai corect spus, i-a surprins ieșindu-le în întâmpinare. Ca „gropari ai comunismului“, ei au fost monumentalizați prin precocitatea istoriei. Când, în 1984, m-am despărțit de ei la Paris, fără să știu dacă o să-i mai văd vreodată, le-am spus, râzând, că îi aștept la București la colțul dintre bulevardul Monica Lovinescu și bulevardul Virgil Ierunca. Din punct de vedere „post-istoric“, exact acolo ne-am și revăzut, șase ani mai târziu, chiar dacă aceste bulevarde nu există încă sau chiar dacă nu vor exista vreodată.