Ceea ce caracterizează scrisul lui Virgil Ierunca este faptul că poartă în el vehemența unei cauze înalte. La prima vedere stilul este al unui polemist și pamfletar care operează în registrul grav. Şi totuși se întâmplă ceva mai mult aici. Îmi vine să spun că Ierunca a pus la punct o tehnică de „a trage în țeapă“ în cuvinte. Celor care „prostituau cuvintele“, cum singur spune, crezând că în cântarul lumii treaba asta nu e înregistrată nicicum, el le întoarce partea tăioasă a cuvântului, segmentul care străpunge și doare. Nu a stat pe gânduri, întrebându-se dacă are sau nu dreptul să judece. Şi l-a luat pur și simplu. Avea statura s-o facă. Exact ca în filmele în care justițiarul își are întemeierea în simțul său moral și nu are nevoie să consulte oracolul înainte de a apăsa pe trăgaci. De la Călinescu sau Cioculescu și până la ultimul poet de curte, nu conta cine sau de ce distorsiona cuvintele; important era să existe cineva care să le poată răzbuna. Rolul acesta de răzbunător al cuvintelor suferinde și l-a asumat Ierunca.

„Vehemența unei cauze înalte…“

12 decembrie 2000, Paris

Seara, la Monica și la Virgil, la o zi după „alegerile din 10 decembrie“, de fapt după două săptămâni de angoase nesfârșite în care tot sistemul meu de iluzii legat de România s-a prăbușit (a câta oară în acești 10 ani?). Gust de sfârșit de lume, presimțiri negre, gândul că generația mea, care se strecurase până acum prin „vremi“, se va confrunta cândva, până la urmă, cu marea încercare, cu fiara politicului și a Istoriei. Sunt prea bătrân — 58 de ani — ca să trântesc ușa locului aceluia. Nu am dorit-o de fapt niciodată și nu am făcut-o, deși prilejul l-am avut de atâtea ori. Viața mea este o „derelicțiune“ în românesc. Mi-am asumat determinația nașterii mele „acolo“ așa cum îți asumi sexul, culoarea ochilor sau epoca în care te-ai ivit. Voi sfârși, poate, prin a fi prins în locul care se numește „țara mea“ ca într-o cursă? De ce, acolo, nimic nu se leagă? De ce toți cei care vor să facă ceva sfârșesc ca victime ale urii organizate? Cum să ajung, trăind acolo, să devin liber, interior liber, suveran în propriul meu eu?

Philemon și Baucis (Foto Louis Monier)

Discuție lungă cu Monica și Virgil. Aceeași pe care o purtăm de aproape 20 de ani, aceeași pe care au purtat-o și alții înaintea noastră, tot șirul celor care, din generație în generație, au disperat de România.

În curând, va apărea volumul II din La apa Vavilonului. Alegem fotografia pentru copertă — de fapt eu o aleg, în protestele Monicăi („Gabriel, nu vezi? E prea hollywoodiană! Ne facem de râs!“) — un splendid profil nefertitian din anul ’57 (Monica avea atunci 34 de ani): rochie neagră, tăiată simplu, închisă pe gât, colier metalic oriental, părul aspru și scurt, buzele groase, perfect aliniate, nasul prelung, cu nările deschise și bine conturate. O frumusețe matură, coaptă intelectual, care-mi produce o bucurie intensă, privind-o așa, în efigie, ca pe marea mea iubire din altă viață.

La apa Vavilonului II — „Gabriel, nu vezi? E prea hollywoodiană! Ne facem de râs!“

În căutarea mamei

22 martie 2008

Cum se petrecuse de fapt totul? Imaginea Monicăi, răstignită de patru ani pe un pat ce pare că s-a hotărât să-i găzduiască trupul pentru totdeauna, sugerând că o nemurire a letargiei ar fi cu putință, mă face, de fiecare dată când îmi apare în minte, să nu mai am nici o îndoială că viața, dacă trebuie sfârșită așa, nu trebuia, desigur, să fie inventată. Ciudat e că nici un medic nu a putut pune vreodată un diagnostic. Senzația pe care am avut-o, toți cei din preajmă, a fost că lucrurile începuseră ca un joc. Abia cu vremea el devenise unul vertiginos, escaladare a unui pariu început el însuși în joacă și terminat ca stranie și îndârjită intrare în concurență cu viața și moartea „celuilalt“. Cu viața și moartea lui Virgil.

Prin 1999, am petrecut cu ei o vacanță de vară la Megève, o stațiune din Haute-Savoie, celebră mai ales pentru „sporturile de iarnă“. (În orice colț al orășelului te-ai fi aflat, nu era zi să-ți ridici capul fără să vezi, ca într-o eternă ilustrată, albul zăpezii strălucitoare a Mont Blanc-ului.) La un moment dat, în timpul plimbărilor pe străzi urcătoare, în care inconfundabilele case savoaiarde din piatră și lemn maroniu-întunecat se pierdeau în pajiști și livezi uriașe (Monica mergea cu pas întins și noi de-abia țineam pasul cu ea), Virgil a început să se vaiete de dureri în piciorul stâng și să meargă mai greu. La Paris, handicapul a părut că se agravează. Ieșirile la FNAC, în căutare de discuri și cărți — aceasta era suprema lui bucurie (colecția de CD-uri care tapeta trei dintre pereții livingului