Reacția Monicăi a fost neașteptată. S-a grăbit să demonstreze — dar nu numai lui, ci și celor din jur — că persoana care în curând va avea nevoie de îngrijiri va fi ea, și nu soțul ei, așa după cum beteșugul care-l încerca la picior ar fi lăsat să se înțeleagă. Să se fi temut oare, ne-am întrebat atunci cu toții, că, odată Virgil bolnav și cerând o atenție specială, ei ar fi urmat să i se retragă porția aceea de răsfăț cotidian care se revarsă din preaplinul unei iubiri de o viață și care, în cele din urmă, devine suprema ei garanție?

Explicația pe care ea ne-a dat-o mai târziu a fost alta. El — și când spunea asta părea că toate mijloacele sunt bune pentru a-l feri pe Virgil de amenințările ce s-ar fi abătut asupră-i — el trebuia împiedicat să alunece în propria lui suferință. Iar ca să se întâmple așa, era nevoie ca boala cea mai gravă să și-o asume ea, și nu cel care, în economia de o viață a cuplului, fusese eternul-disponibil. Trebuia să apară un neajuns care, prin amploare, să-l poată, dacă nu anihila pe-al celuilalt, cel puțin să-i pună surdină, să-l camufleze, să-l așeze în inferioritate. Răspunderea permanentă față de o parteneră suferindă ar fi urmat să rezolve lucrurile. Era nevoie de un Virgil în alertă, care, oricât de bolnav ar fi fost, ar fi găsit încă puterea să-și mobilizeze ultimul dram de energie pentru a veghea suferința Monicăi. Constrâns să-i poarte ei de grijă, Virgil nu avea voie să se îmbolnăvească. În schimb, ea, Monica trebuia să se îmbolnăvească urgent. Iar boala ei trebuia să fie, în acest straniu și nu pe deplin conștient „care pe care“, una corelată cu handicapul ce se anunța în Virgil, unul al mersului, o boală legată de picioare.

Şi la început, când mai în glumă, când mai în serios, în livingul din François Pinton, în care, când veneam să-i văd la Paris, ne aflam toți trei sporovăind, sculându-se de pe fotoliul ei, Monica se plângea că e nesigură pe primii pași. Întindea brațele în aer, către Virgil și către mine, fluturându-le sub iminența unei prăbușiri fictive, și cerea, ca o fetiță răzgâiată căreia-i place ca atenția celor din jur să fie confiscată de propria-i persoană, să fie sprijinită și ocrotită în cei câțiva pași pe care-i făcea spre bucătărie. Scena aceasta, care de fiecare dată avea în ea ceva deopotrivă ludic și teatral, a trebuit cu timpul să devină din ce în ce mai convingătoare. Drept care, în curând, au început căderile repetate, în cele mai stranii locuri și poziții. Într-o seară, de pildă, mi-a povestit amuzată la telefon că s-a prăbușit pe când se afla în fața aragazului și că, în cădere, a nimerit cu capul în geamul cuptorului (din fericire neaprins), l-a făcut țăndări (sticla era, pare-se, dintr-un material special) și a poposit în cele din urmă, imobilizată, cu capul în cuptor, strigând la Virgil să vină să o scoată de acolo. A doua zi, când s-a dus la Darty-ul din cartier să cumpere un nou aragaz și a cerut unul cu un cuptor mai mare, povestindu-i vânzătorului cele întâmplate, acesta a crezut că respectabila doamnă din fața lui își râde de el.

În orice caz, împingând „jocul“ acesta până la capăt, a venit și ziua în care Monica a susținut că nu mai poate coborî din pat. Ajutată să se ridice și lăsată singură, se prăbușea imediat. Toate radiografiile făcute, din creștetul capului și până la picioare, nu au putut oferi nici o explicație plauzibilă a prăbușirilor ei. Din clipa aceea nu s-a mai sculat din pat niciodată și Virgil a trebuit, aproape până în ultima clipă a vieții sale, cu excepția scurtelor momente când apăreau, la ore fixe, infirmierele angajate, să răspundă la chemările vehemente de ajutor ale celei care-și alesese singură infirmitatea. Aceste chemări, mi-a explicat ea odată, aveau funcția unor biciuiri sistematice. Îi interziceau lui Virgil să intre în letargie. Îl împiedicau, câtă vreme ea trăia, ca el, ținut în priza unei hărțuieli necontenite, să abdice definitiv. Dar toate acestea Monica mi le-a spus mai târziu, când Virgil murise. Care fusese adevărul n-am să știu niciodată, pentru că meandrele unui cuplu care-și formase intimitatea de-a lungul a peste patru decenii nu-l poate cunoaște, în afara celor care i-au trăit splendoarea și coșmarul, nimeni.

August 2004, Paris

„Ciudat este că nu mi-am gândit niciodată bătrânețea. Spre deosebire de dumneata, căruia ți-au murit oameni dragi în brațe, nici eu, nici Virgil nu am fost confruntați în mod nemijlocit cu sfârșitul alor noștri. Poate de aici incapacitatea pe care o avem în comun de a prevedea, de a ne lua măsuri de precauție, de a încerca să contracarăm cumva posibila nedemnitate a ieșirii din viață. Prin forța împrejurărilor, Virgil nu a putut asista la sfârșitul părinților lui. Trăită de la distanță, moartea unei persoane iubite — ceea ce înseamnă crepusculul ei și deopotrivă, sfârșitul, cel mai adesea lipsit de glorie, care-i urmează — nu-ți dă întreaga măsură a grozăviei care se petrece. Aproape orice moarte neasistată în preliminariile ei este o abstracție. Când a murit tata (urma să împlinesc în toamnă 20 de ani), fusesem asigurată de medic că, plecând în vacanță, între timp nu avea să se petreacă nimic rău. În vreme ce tata se stingea, eu înotam, bronzată și fericită, la Balcic. Cu mama, povestea este alta și o știi prea bine. Câtă vreme nu vezi cu ochii tăi, nu știi că lucrurile pot să arate astfel, nu ai imaginația