cezurii unei vieți, a trecerii ei pe altă orbită, a umilinței biologice pe care ajungi să o înduri. Iar când se întâmplă să o vezi, cum am văzut-o în cazul lui Cioran, îți spui, cu acea infatuare prostească a omului încă neatins de batjocura destinului, că asta nu ți se poate întâmpla și ție. Pur și simplu, Gabriel, nu am avut imaginația propriei noastre neputințe fizice, pentru că dacă am fi avut-o, Virgil și cu mine, nu ne-am fi cumpărat o casă cu scară, în care baia e sus și bucătăria jos. Nu înțelegeam nici vorba unui amic care ne spunea, de câte ori venea în vizită la noi, că, atunci când locuiești într-o asemenea casă, vine un moment în care trebuie să te hotărăști unde rămâi: sus sau jos. Eu am rămas, după cum vezi, sus și, când nici Virgil nu va mai putea urca și coborî scările, vom sfârși pesemne într-o blândă anorexie. Şi asta pentru că nimeni nu vrea — reproșul te vizează și pe dumneata — să ne procure cucuta.“

28 septembrie 2006

E ora 12 fără un sfert noaptea. Mă sună Dana Diminescu să-mi spună că i s-a telefonat de la spital pentru a i se anunța moartea lui Virgil. A murit în spitalul de urgență din cartier în care se afla, de peste trei săptămâni, inconștient și sub perfuzii. Când Mihnea l-a văzut ultima oară, în urmă cu o săptămână, nu avea pesemne mai mult de 40 de kilograme. Un spectru cocârjat în pat, fără dinți, cu ochii închiși, trecut deja dincolo. Deși i se spusese cum arată, Monica a ținut să meargă să-l vadă, în speranța că ar putea intra în comunicare cu el. A fost transportată cu o ambulanță la spital și adusă apoi pe o targă lângă patul lui. S-a ales doar cu imaginea teribilă a acestui rest de Virgil, care îi va bântui multă vreme de acum coșmarurile.

Ciudat e că mă sunase cu două-trei ore în urmă să-mi spună că nu știe cum are să suporte, când va veni, despărțirea. „Cincizeci de ani am trăit cu el, Gabriel. Îl strig noaptea în somn. Mă liniștește oarecum gândul că aș putea înghiți somnifere ca să termin și eu. Te-am sunat, deși știu că nu ai ce să-mi spui. Nu e nimic de spus.“

O împing, pentru a o scoate din marasmul clipei prezente, către începuturile relației cu Virgil. „Monica, deși ne cunoaștem de peste douăzeci de ani, n-am știut niciodată cum a început totul între dumneavoastră și Virgil. Ştiu doar că în București nu vă puteați suferi și că, în Paris, ați ajuns la un moment dat să vă plimbați pe Pont des Arts, locul în care îndrăgostiții își fac jurăminte pentru eternitate.“ — „M-am măritat cu Virgil în urma unui poem pe care mi l-a trimis la scurt timp după ce ne cunoscuserăm. E poemul care deschide volumul publicat în urmă cu ceva timp la București. Versurile pe care le-am primit atunci erau de o calitate umană și literară la care am fost extrem de sensibilă. O iubire poate să apară pe o bază livrescă atunci când personajele sunt livrești. Virgil și cu mine trăiam atunci în literatură ca într-o mânăstire. Şi trăiam numai în literatură.“

O las să povestească. Nu o întrerup și nici nu-i spun cât de bine îmi e cunoscută povestea, pentru că simt că alunecarea în propriul ei trecut îi face bine. Şi mie îmi face bine, pentru că viețile celor pe care îi iubim au în ele ceva mitic și recitarea isprăvilor lor se cere făcută, asemeni miturilor întemeietoare, periodic, pentru a ne consolida ființa.

Ascult, deci, cum tânăra debordând de proiecte și de energie, care părea să fie destinată unei cariere teatrale (urmase în țară, prin anii ’45, sub îndrumarea lui Camil Petrescu, cursuri de regie), ajunge in extremis la Paris în 1947. La începutul anilor ’50 montase deja câteva piese, împreună cu Nicolas Bataille (printre care și Cântăreața cheală), într-un café-théâtre de pe avenue Montaigne cu numele, plin de arome misterioase, Les Noctambules. Trupa, care juca piese într-un act, niciodată mai lungi de o oră (și întotdeauna între orele 5 și 6 după-amiaza, căci atunci le fusese sala pusă la dispoziție), își făcea reclamă pe Boul’ Mich’, când studenții ieșeau de la Sorbona, iar tânăra regizoare se remarca dansând și cântând în plină stradă — cel puțin așa susținea ea — „în turcește“. În aceste spectacole montate în spațiul redus al unui café-théâtre, încercase transpunerea gros-plan-ului din film pe scenă. Smulsese chiar și un strigăt de admirație — „Je ne connais pas ce metteur en scene, mais il connait son métier“ — de la cronicarul teatral al ziarului L’Humanité.

Legată de Virgil prin acea iubire născută pe baze livrești — „N-aș vrea să înțelegi de aici că între noi nu a fost pasiune. A fost patimă mov, Gabriel, și pesemne că dumneata știi ce înseamnă asta…“ —, Monica trăia o existență din care aspectele practice ale vieții păreau să fi dispărut cu desăvârșire. Nimeni nu putea spune că-i văzuse pregătind ceva de mâncare. De fapt erau amândoi „personaje livrești“, în sensul că adevărata realitate era pentru ei aceea din cărți, în vreme ce lumea reală se refugiase într-o existență fantomatică. „Apoi am descoperit politicul. L-am descoperit aproape cu forța. A năvălit peste noi. L-am descoperit atunci când am înțeles ce voia comunismul: să se substituie datelor naturale ale omului. Dintr-odată, realitatea, relegată până atunci în insignifianța ei non-literară, ni s-a impus. Comunismul ne-a izgonit din