După ce închid telefonul, mă ridic și iau din raft volumul lui Virgil, Poeme din exil. Deschid la primul poem, intitulat Decemvrie, și caut în el urmele discuției cu Monica. Are cadențe largi și tonul este înalt și trist, părând că vorbește despre iubire de pe marginea unei prăpăstii: „Va fi dimineață, amurg, noapte sau noapte/ Va fi o dimineață devreme născută de nuștiuunde/ Dintr-o noapte uitată dintr-o zi ne-ncepută dintr-un amurg sfârșit/ O dimineața aceasta crește mereu în ochii tăi prin care încep să văd lumea/ Crește în mâinile tale cu care mă rog în rugăciunea aceasta pe care o trăim laolaltă/ Dimineții dintâi i-am spus — bună! — și-am lăsat-o în ochii răspunsului tău/ Pentru ca bună să fie vestirea sfârșitului pe care-l porți ca pe un blestem și ca pe un miracol…“

6 aprilie 2007

Mă sună Mihnea de lângă patul Monicăi. În curând, Monica va împlini 84 de ani și s-au făcut, iată, trei ani de când stă nemișcată în pat. Îmi spune, oarecum încurcat, că Monica vrea să-mi vorbească. „Ai să vezi…“, mă previne.

O aud după câteva clipe la telefon, depănându-mi cu voce domoală o poveste halucinantă:

Securitatea a deschis lagărul pe care-l avea în sudul Italiei. Acum poate fi vizitat. Ciudat e însă că, odată cu deschiderea lagărului, i-au dat drumul și mamei care, îmi spune, tocmai o vizitase cu o zi în urmă. — Monica, dar mama dumneavoastră nu mai trăiește de mult. — Tocmai de asta ți-am și telefonat, Gabriel. Am stat și m-am gândit logic: cum să o elibereze acum, de vreme ce au omorât-o în urmă cu o grămadă de ani? Şi atunci cum să-mi explic că a fost ieri aici?

Povestea cumplitului sfârșit al mamei Monicăi a fost spusă de multe ori și Monica însăși, în toate aparițiile ei la televiziune de după 1990, nu s-a sfiit s-o repete de fiecare dată. În timp ce o amintea din nou, cu ocazia celei de a treia reveniri în țară, am avut uimirea să aud din gura unui prieten următoarea remarcă lehămetisită: „Iar ne spune povestea cu mama!“ Nu mi-a venit să cred. „Povestea cu mama“ ar trebui să se afle în toate manualele de istorie, amintită la toate întâlnirile selecte ale beau monde-ului bucureștean, unde îndeobște se mănâncă până la îndobitocire și se petrece tâmp, bășcălios și flușturatic. „Povestea cu mama“ ar trebui discutată și răs-discutată până la epuizare, adică până la instaurarea scârbei finale față de ce au putut face comuniștii, în perfectă și eternă impunitate, cu o femeie de 71 de ani. Iată de ce consider că nu e deloc prea mult, atunci când e vorba de acel inepuizabil memento al bestialității umane, să reiau „povestea cu mama Monicăi“.

Au trecut aproape cincizeci de ani de când Ecaterina Bălăcioiu, profesoară de franceză și soție a lui Eugen Lovinescu (de care acesta se despărțise când Monica avea 12 ani), a fost ridicată din casă la ora 2 noaptea, pe 23 mai 1959. Avea 71 de ani, părul alb, împletit într-un coc la spate, și chipul de o nesfârșită blândețe. Când a fost arestată, citea Eschil în greacă, ajutându-se de iuxta latină.

Pentru regimul lui Gheorghiu Dej, fusese o piesă de șantaj. Ajunsă la închisoare, Securitatea i-a propus un târg: eliberarea, în schimbul unei scrisori adresate fiicei, în urma căreia aceasta ar fi devenit colaboratoarea „lor“. A refuzat târgul. A murit după un an, la scurtă vreme după ce i s-au oprit medicamentele. Avea hidropizie. Corpul i se umflase îngrozitor. Într-o noapte, în comă aparentă, a fost dusă la morga închisorii. S-a trezit, după câteva ore, printre cadavre.

„Refuzând târgul, obișnuia să spună fiica ei, s-a lăsat să moară pentru a mă naște a doua oară spre libertatea de a fi eu însămi.“ Într-unul din volumele Jurnalului, Monica scrie: „Ori de câte ori e vorba de mama, îmi vine să mă precipit: mi-e teamă că nu voi ajunge niciodată s-o numesc destul, să-i dăruiesc chipul și firea de excepție celorlalți, ca să nu piară odată cu mine, singura depozitară a minunii care a fost ea.“

Să ne imaginăm o clipă pe cineva ajuns la vârsta de 71 de ani. Cu excepția marilor criminali, societatea pare dispusă să acorde, la vârsta aceasta, liniștea de care oricine are nevoie pentru a putea ieși în mod decent din scenă. Până și delictele, la această vârstă, par să se prescrie. Persoana care, în plină vigoare a vieții, le-a comis nu mai există de fapt. Nimeni, s-ar zice, nu mai are gust pentru răfuiala cu o umbră.

Dar să ne imaginăm că această ființă de 71 de ani cu părul alb — întâmplător chiar mama noastră — este o femeie care toată viața ei a predat limba franceză și care, ajunsă la pensie, citește Eschil în greacă. Ce să caute la închisoare o asemenea ființă? Cui poate face ea rău și ce ar avea de ispășit? Ce „umanitate“ apăruse între timp pe scena lumii? De unde veniseră oamenii aceștia care puteau lua o bătrână din patul ei în plină noapte, pentru a o arunca în infernul închisorii și a o lăsa să moară acolo?

Monica a continuat să trăiască cu gândul că are pe conștiință totul: mai întâi arestarea mamei și, apoi, moartea ei. Când