doamna Bălăcioiu a fost arestată, Monica trăia cu iluzia că la București i se pregătea un pașaport definitiv pentru Franța. Se mutaseră, ea și Virgil, dintr-un apartament cu două camere într-unul cu trei. A treia cameră era pregătită pentru venirea iminentă a mamei. Era „camera mamei“. Pe acest fundal de pregătiri și așteptare a sosit vestea arestării.

Ca să poată supraviețui gândului că cea care o născuse murise în urma unei negocieri ratate a cărei miză fusese ea, Monica face, prin intermediul microfonului, un pact de solidaritate cu victimele din țara în care mama îi fusese omorâtă. Câteva emisiuni săptămânale. Reinventează, insolit, un alt café-théâtre. În locul gros-plan-ului, aduce pe noua scenă umbrele ascultătorilor anonimi. „Îmi populau de fiecare dată studioul“, mi-a povestit mai târziu. Microfonul ajunge alibiul ei, dreptul câștigat de fiecare dată la o nouă porție de existență.

Ceea ce se întâmplă acum, în timp ce o ascult pe Monica depănându-mi cu voce egală vestea „deschiderii lagărului Securității din sudul Italiei“ și pe cea a „eliberării mamei“, este apariția la suprafața conștiinței a faimosului „conținut refulat“: lucrul care trebuie să fie uitat, dar nu poate să fie, este introdus într-o strategie de apărare a eului traumatizat și este scos apoi la lumină într-o variantă convenabilă. Gândul teribil că viața mamei s-a sfârșit în chinuri, la 72 de ani, din cauza ei, este prelucrat acum de Monica în forma acestui delir în care mama trăiește și e liberă. De fapt, acum aflăm că ea nici nu a murit vreodată. Monica trebuie să se apere cumva de acuza, care stă înfiptă ca o schijă pătrunsă cândva în subconștientul ei, că ar fi răspunzătoare pentru moartea mamei. Delirul care s-a declanșat este subterfugiul la care psihicul Monicăi, șubrezit încă o dată după moartea lui Virgil, apelează pentru a face față celui mai grav conflict al vieții sale.

Totul a început de fapt în urmă cu două săptămâni, când, la telefon, Monica mi-a transmis, pe același ton cumpănit și doritor să descâlcească un lucru încurcat, că a fost sunată de o persoană care s-a dat drept mama ei. „Vorbea într-o franceză perfectă. S-ar fi putut să fie una dintre infirmierele pe care le-am concediat și care, vrând să se răzbune, mi-a făcut gluma asta proastă, spunând că e mama. Dar tot atât de bine s-ar fi putut să fie o farsă de un abominabil gust, făcută chiar de Securitate. Dar mă gândesc că ar fi putut fi chiar mama. Cert este că telefonul acesta a adus-o lângă mine.“ Am întrebat-o câți ani ar fi trebuit să aibă mama. „M-a născut târziu, la 37 de ani, împotriva voinței tatălui meu. Cum eu am 83, mama ar urma să aibă astăzi 120 de ani.“ I se pare plauzibil? am întrebat. „Nu știu să-ți răspund, dar ceva absurd mi s-a impus ca posibil.“ Între timp, lucrul a luat amploare, transformându-se în povestea halucinantă de astăzi, cu lagărul sud-italian și cu vizita de ieri a mamei în carne și oase.

16 iunie 2007

Discuțiile mele cu Monica la telefon nu au substanță decât dacă migrează în trecut sau dacă se pierd în speculații atemporale, în care mintea ei continuă să fie prodigioasă. Țintuită în pat pentru un timp indefinit, mișcându-și doar mâinile de care se slujește pentru a-și aprinde țigara și a duce la buze un pahar cu apă, Monica dă senzația că și-a uitat de mult trupul. Desprins, spiritul ei a trecut la crearea unei lumi în care se amestecă fragmente de realitate, de vis și de amintire.

„Te-am sunat, Gabriel, pentru că mi-a venit în minte o scenă petrecută în copilărie cu mama. Aveam 5-6 ani când mi-a povestit de Primul Război Mondial și, în marginea lui, de ce înseamnă o «existență istorică». Şi-mi amintesc că, la un moment dat, m-am aruncat în brațele ei, plângând în hohote, de disperare că eu nu am parte de o «existență istorică».“

Apoi în discuție, reapare, luându-mă pe nepregătite, tema mamei eliberate de curând din lagăr. Aceeași cadență a cuvintelor, aceeași eleganță desăvârșită a minții. Dar, brusc, decorul s-a schimbat. Același spirit măreț, rostind fraze sculptate, avansează de astă dată pe tărâmul coșmarurilor ei.

„Telefonul acela, primit sau de la Securitate, sau de la infirmiera concediată, a readus-o pe mama lângă mine. E limpede că au scos-o din lagăr cu ocazia intrării fostelor țări-satelit în Europa. Acum îmi e clar că mama trăiește. Are 111 ani.

Ciudat e că povestea asta cu mama a venit după moartea lui Virgil. Parcă în viața mea se îmbulzea acum o nouă existență și o grămadă de lucruri legate de ea mi-au revenit acum în minte. Virgil a plecat și un mort îl aduce pe altul după el. — Dar spuneați că mama trăiește… — Nu știu cum să-ți explic. Lucrurile s-au complicat teribil. Mama a apărut ca un soi de prezență care nu e de ordinul fantomelor, iar treaba asta mă ia complet pe nepregătite. Şi Virgil continuă să treacă de câteva ori pe zi prin dreptul ușii, dar nu ca fantomă. Pe de altă parte, plecarea lui a adus-o pe mama. Îmi e tare greu să explic, pentru că și eu, ca și dumneata, avem o minte riguroasă, de factură diurnă. Mințile acestea se lasă greu amăgite. În clipa de față trăiesc un dubiu transformat în respirație. Un dubiu în care nu prea crezi. Cum să spun? E o îndoială care se îndoiește de ea însăși.“