O ascult pe Monica vorbind și mă gândesc că mintea ei s-a frânt în două. O jumătate a rămas aici, printre noi. Vorbim seara la telefon, ne spunem câtre grade sunt la Paris, câte la București. Şi că trebuie să bea „mult lichid“. Iar cealaltă? Cealaltă a plecat într-un soi de călătorie în care nici unul dintre noi n-o poate urma. O călătorie, să-i spunem, în căutarea mamei. Mama trebuie cu orice preț să trăiască și să fie invitată din nou la Paris, în camera aceea pregătită de mult și în care, cel puțin în jumătatea aceasta a minții, continuă să fie așteptată.

22 iunie 2007

Dimineața la ora 11. Mă sună Monica și glasul ei are o alură de urgență. „Gabriel, trebuie să mă ajuți s-o invit pe mama în camera lui Virgil, pe care Maria, consierja de vizavi, mă ajută să o pregătesc pentru ea. Vreau să stea o săptămână sau două la Paris. — Dar de unde vine mama, Monica? — Din eternitate, poate. Sau din România. Trebuie să mă lămuresc dacă telefonul pe care l-am primit a fost sau nu o farsă de prost gust. — Şi eu cum pot să vă ajut, Monica? — Simplu. Am să te rog să iei o carte de telefon și să cauți la «Bălăcioiu». Vezi cine răspunde și întrebi dacă mai trăiește bătrâna doamnă Bălăcioiu. Oricine o știe la București pe soția lui Lovinescu. Prima mea reacție, când am primit telefonul acela, a fost să pariez pe o farsă de prost gust. Dar după ce am vorbit ultima oară cu dumneata, am visat-o pe mama. Nu-mi spunea nimic. Mă simt totuși datoare să verificăm dacă nu cumva stă la cineva. Sau poate se află într-un spital din București. Oricum, a fost scoasă dintr-un lagăr care, între timp, a fost închis. Așadar, te uiți în cartea de telefon și vezi dacă o găsești. Vine dintr-o familie de boiernași din Crușeți, un sat de lângă Craiova. Vezi cine răspunde și spui: «Doamnă — sau domnule —, știu că telefonul meu pare să nu aibă o rațiune precisă de a fi. Dar doamna Lovinescu de la Paris ar vrea să știe dacă mama ei mai trăiește.» S-ar putea să te întrebe câți ani are. Şi trebuie să spui adevărul: 121 de ani. Desigur, riscul e să te faci ridicol întrebând dacă mai trăiește cineva cu o asemenea vârstă. Însă trebuie să ți-l asumi. De fapt există confirmarea, de la colege care au stat cu ea la închisoare, că mama avea, când a fost eliberată, această vârstă. S-ar putea foarte bine ca persoana să-ți răspundă că mama nu există. Atunci trebuie căutat în spitale. Pentru că eu, acum și aici, nu mai am cu cine să vorbesc. Aștept să mă suni.“

2 iulie 2007

Telefon cu Monica. Creierul ei bun se luptă cu creierul ei în derivă și când acesta din urmă câștigă — și câștigă în ultima vreme mereu — are loc cea mai frumoasă, calmă și cutremurătoare formă de intrare în delir.

„Mama și Virgil s-au unit. Mama a preluat povestea lui Virgil. Deunăzi, Virgil a traversat camera și m-a întrebat: «Dacă eu mă sinucid, te sinucizi cu mine?» Apoi a apărut mama și m-a întrebat dacă am înțeles ce mi-a spus Virgil. Oricum, Gabriel, ei sunt interlocutorii mei secreți. Mama apare mereu. Vine de fiecare dată din camera de alături. E limpede că moartea lui Virgil m-a adus aproape de cel mai dramatic moment al vieții mele: moartea mamei.“

4 iulie 2007

Telefon, noaptea târziu. „M-au sunat din nou tipii de la București. Dacă n-ar fi murit de mult, aș fi spus că e Eugen Barbu. Mă anunța că mama, care e la Paris, o să ia trenul spre București, dar că înainte vrea să treacă pe aici — nu stă departe de noi — să facă o baie. Să am grijă să pregătesc baia. Dar o baie foarte caldă. Tipul care vorbea a subliniat pe «foarte». Or, știi prea bine cu ce-ar echivala o baie fierbinte la vârsta ei: cu o sinucidere. Iar dacă ții cont de unde vine telefonul, cu o ucidere, de fapt cu o nouă ucidere.

Mie îmi e limpede cine sunt tipii care telefonează. Mi-au citit Jurnalul și și-au dat perfect seama unde mă pot atinge. Povestea e abjectă, dar nu e mai puțin reală. Şi e cu atât mai reală cu cât e mai abjectă. Ştii, Gabriel, în urmă cu vreo zece ani, am primit o scrisoare din Israel în care Monica Sevianu, soția lui Sevianu, îmi spunea că nu îndrăznește, ca fostă comunistă, să vină la mine la Paris și să-mi relateze vorbele pe care mama i le spusese în franceză ca să mi le transmită mie. Îmi scria, de asemenea, că, nemaiprimind medicamente, mama se umflase atât de tare, că nici nu o mai puteau duce. Astea toate sunt lucruri care pun un văl cernit pe o întreagă existență. Moartea mamei am suportat-o pentru că îl aveam pe Virgil. Nemaiavându-l, rana morții ei se redeschide. Când te-am sunat, mă întrebam cum aș prezenta-o acum pe mama oamenilor care ar veni să ne vadă. M-ar crede cineva că e mama?“

Luni, 28 ianuarie 2008

Sunt la Paris și urmează să o văd mâine pe Monica. E seara. Mă sună. Îmi spune că tocmai a vorbit cu o „femeie în vârstă“ care i-a confirmat că „femeile în vârstă din lagăr erau veșnice“. — Ce înseamnă