„veșnice“, Monica? — Înseamnă că atingeau vârsta homerică, adică 108 ani sau chiar 200 de ani. Ştii pentru ce mă interesează. Îi spun că ajung la ea a doua zi între 3 și 4 după-amiază. „Nu te grăbi. Avem tot timpul. Eu stau în pat și aștept.“

Marți, 29 ianuarie 2008

Ajung la Monica înspre 4 după-amiază, cu inima strânsă, speriat de cum am s-o găsesc și nemaiștiind, de fapt, cine e omul pe care, după patru ani de stat în pat nemișcat, pe spate, îl voi avea în fața mea. Mintea ei, hrănită din același peisaj zilnic, al camerei văzute pe orizontală, se rabate tot mai mult asupra amintirilor, a comerțului cu morții și a fantasmelor fără sfârșit.

Vorbește, făcând pauze enorme între cuvinte și lăsându-te să crezi că următorul cuvânt nu va mai veni niciodată. La suprafață pare o căutare calmă, fără să fie însă limpede dacă ea ascunde concentrarea privirii întoarse atent spre interior sau dacă, dimpotrivă, în joc nu este decât golul minții care crește de la o zi la alta. Uneori, cuvântul care-i iese din gură seamănă cu o picătură care s-a adunat anevoie în forma finală, decizând în cele din urmă să se desprindă, biruită de propria-i greutate. Îmi vorbește fără să mă privească, reluând cel mai adesea în chip de răspuns, în locul rostirii unui simplu „da“, cuvintele prin care am pus întrebarea. „Semnul prieteniei autentice e să nu ai rezerve mentale.“ Încuviințez. Urmează o pauză lungă. „O prietenie cu rezerve e ciuntită. La noi, Gabriel…“ Se așterne din nou liniștea. — „Ce s-a întâmplat la noi, Monica?“ — „La noi s-a întâmplat…, la noi s-a întâmplat… că nu a fost așa.“ — „La care «noi», Monica?“ — „La dumneata, la Virgil și la mine.“ — „Credeți că ne-am spus totul… Şi că acum nu mai e nimic de spus.“ — „Cred că acum nu mai e nimic de spus.“ Pauză lungă: „Nimic de comentat.“ — „Vă gândeați la asta în timp ce mă așteptați?“ — „Mă gândeam la asta în timp ce te așteptam.“ Din nou pauză lungă. „În timp ce urcai scările.“

Apoi se așterne tăcerea. Una din care nu mai știu cum să ies. Într-adevăr, nu mai e nimic de rostit, nimic de comentat. Nu mai găsesc nici un drum către ea, pentru că nu mai știu ce să o întreb, pentru că orice întrebare e stupidă și fără obiect, iar cea mai stupidă e „ce mai faceți, Monica?“, care, de multă vreme, nu mai poate primi nici un răspuns.

Stau așezat pe un scaun tras lângă patul ei. Dar tot nu mă privește. Fixează un punct de pe peretele aflat în fața mea. Buzele, neînchise bine, lasă să apară, căzut în colțul drept al gurii, vârful limbii. Tăcerea se prelungește minute în șir. După o vreme spun: „Atunci o să plec, Monica.“ — „O să pleci…“ — „Dacă îmi dați voie.“ — „Îți dau voie.“

Mă ridic și mă aplec asupra ei. Încep să o mângâi cu mâna pe obraz. O fac cu gingășie, încercând să-i transmit prin mângâierea mea tot ce altminteri nu mai poate fi spus. Întoarce capul spre mine, mă privește direct în ochi, fără expresie, în vreme ce limba îi alunecă încet din gură, flască, înghițită la răstimpuri și scoasă iar, cu un plescăit înfundat. Acesta era omul cu care, alături de Virgil, obținuserăm de-a lungul anilor, în marginea unui anumit mod de a comenta existența — cu un amestec straniu de competență, indignare și umor —, o complicitate care ne scosese oarecum în afara lumii.

Ucenicia arcașului-țintă

Dragul meu Horia,

Ți s-a întâmplat vreodată să te lași prins de tentația de a comenta, în imediatul ei, desăvârșirea unui act de iubire? — Ți-am terminat de citit cartea și acum, când îți scriu, ea se află lângă mine, părând că a împrumutat, așa cum stă cu paginile puțin înfoiate, ceva din voluptatea beată a lecturii și a oboselii mele. De când nu mi s-a mai întâmplat asta?

Am să încep prin a-ți mărturisi că prin tine am înregistrat cea mai mare înfrângere (sau poate umilință?) din scurta mea viață de editor. M-ai păcălit, dragul meu, cu candoarea ta de flăcău cumsecade dispus să se mire de tot ce întâlnește în cale, cu aerul tău de modestie prelungită până la pragul rostirii câtorva monosilabe stinghere (așa te-am cunoscut mai întâi), cu ascultările tale atente, care frizau uneori cumințenia celui care e gata să ia note, după ce a pus, cucernic și naiv, întrebări de învățăcel târziu despre arta exercițiilor culturale. („D-voastră cum citiți, domnule Liiceanu? Subliniați? Faceți fișe? Recitiți?“) M-ai păcălit estompându-te, tăcând și întrebând, când ai fi putut vorbi și când — ce bine știu acum! — ai fi avut mai mult și mai bine de spus decât o făcea unul sau altul dintre noi. De pe această poziție, pe care în momentele bănuitoare sunt înclinat să cred că ai ocupat-o cu ironie, mi-ai oferit, după lungi insistențe, un manuscris pentru tipar: Zbor în bătaia săgeții, un eseu — mi-ai precizat încă de atunci — despre formarea ta spirituală. Îți cerusem o carte de autor („poate mai târziu, după ce îmi dau doctoratul“), iar acum, consimțind, îmi dădeai nici mai mult nici mai puțin decât o carte despre devenirea ta. Am ținut manuscrisul mai bine de o lună, într-un târziu l-am răsfoit,