cu acea suficiență tâmpă a editorilor obosiți înainte de vreme. Am căzut peste lecturile tale aurorale din Pif și din Hugo Pratt, peste fascinația pe care ți-o treziseră aventurile marinarului Colto Maltese, peste Humphrey Bogart, peste primele tale amintiri… Nu am citit mai departe pentru că, mi-am spus, învins de haosul în care trăiam și de calcule comerciale, cine va zăbovi în preajma formării cuiva a cărui formă nu se întipărise încă în conștiința publică? Lumea e curioasă să știe cum s-au format Jung, Thomas Mann sau Eliade — dar cine se va obosi să afle cum s-a format atât de tânărul și — nu-i așa? — încă „neformatul“ Horia Patapievici? În fond, toți am putea scrie cărți despre ce am apucat să citim până la o vârstă sau alta…

Lansarea volumului Zbor în bătaia săgeții la Târgul de carte „Bookarest“ (mai 1995)

Am păcătuit atunci nu numai din oboseală, din pripeală și din superficialitate, ci și din temeinica noastră instalare în credința că extraordinarul nu ne vizitează decât în mod extraordinar și că el e însoțit, atunci când apare, de semnele neîndoielnice ale recunoașterii lui. Deci nu sub aspectul unui personaj care gesticulează feciorelnic și care își trădează formația de fizician contabilizându-și harnic lecturile de la Pif la Critica rațiunii pure. Te-am suspectat dinăuntrul admirației pe care ți-o purtam deja. Cum se poate debuta editorial comentându-ți o operă alcătuită din eseuri, jurnale și poeme doar de tine știute? Am păcătuit atunci prin lipsa acelei atenții care trece dincolo de imediat, sau care, mai degrabă, îl captează în permanență pentru a pândi în el semnele unei transcendențe care până la urmă trebuie să vină. Cum să îmi iert că în primă instanță am ratat rendez-vous-ul pe care altcineva mi-l dăduse scoțându-mi în față ocazia care îți purta numele? Că m-ai surprins somnolent și nepregătit pentru această primă întâlnire?

Acum însă, când întâlnirea s-a produs, ea a luat forma unei recunoașteri asupra căreia mă voi opri în cele ce urmează.

Cartea ta poartă subtitlul Eseu asupra formării. El traduce, într-un fel, subtitlul Jurnalului de la Păltiniș — Un model paideic în cultura umanistă. „Paideia“ răspunde întocmai cuvântului german „Bildung“ și traducerii lui românești, „formare“. Despre formare, așadar, este vorba în ambele cărți. Numai că la prima vedere cartea ta pare a fi tocmai un antijurnal păltinișean, în măsura în care acolo era vorba de o formare asistată, ghidată de un maestru, în vreme ce aici, în paginile tale, discipolul coincide în chip infinit cu maestrul, administrându-și singur procedeele menite să conducă la întâlnirea sa cu sine însuși. Într-un caz discipolul este ajutat din afară să-și descopere forma interioară și să-și formuleze adevărul, în celălalt procedeul trimite la o auto-moșire, la o operație oarecum monstruoasă, în care cel ce stă să se nască este extras paradoxal din propria sa burtă de cel nenăscut încă și totuși real în calitatea lui de purtător și moșitor al viitorului făt. Pentru a formula lucrul în termenii titlului tău, tu zbori în bătaia unei săgeți pe care singur ai lansat-o și a cărei țintă ești tu însuți. Goana ta este în felul acesta nebunească, pentru că, odată ce-ai azvârlit săgeata (către o țintă care încă nu există), trebuie să te deplasezi cu o viteză cât de cât superioară ei pentru a ajunge ca, la celălalt capăt, să dai corp țintei ce trebuie lovită și care este propriul tău trup. Zborul în bătaia săgeții este de fapt unul înaintea ei.

Pentru cititorul care asistă la această cursă, întrebarea care îi taie respirația și care își așteaptă la capătul cărții răspunsul este: „Va reuși oare Patapievici să lanseze singur săgeata, să o însoțească apoi în zborul ei pentru ca, în cele din urmă, să o întreacă și să găsească astfel răstimpul infinitezimal al întoarcerii necesare pentru ca lovitura să îi izbească în plin pieptul? Va reuși oare Patapievici să se propună ca țintă a unei lovituri al cărei autor este?“.

Așadar, în vreme ce în spațiul Păltinișului săgetătorii și țintele sunt distincte (oricum, maestrul e cel care întinde arcul, care alege direcția loviturii și viteza ei, discipolul ajungând prin încercări repetate să se înscrie în bătaia ei, să o urmeze și în cele din urmă să o întreacă pentru a o putea întâmpina), în spațiul patapievician arcașul și ținta se confundă din capul locului în vederea unei separări finale. Indistincția aceasta este dureros de tragică, pentru că ea e condamnată la o depășire ale cărei resurse sunt blocate de însăși coincidența termenilor ei. Aceasta este tragedia oricărei formări solitare: ea este condamnată la tautologia comenzii și a supunerii.

În vreme ce la Păltiniș prim-planul scenei este ocupat de maestru și de piruetele lui, discipolul traversând când și când scena cu o discreție totuși destul de suspectă (de vreme ce în final el își suprimă maestrul, îl trage în culise și îl proclamă „victimă fericită“), în cartea ta asistăm la un one man show, la evoluția unui personaj care intră și iese mereu din pielea lui pentru a obține o imposibilă dedublare în vederea unei imposibile crime.

Ei bine, Patapievici reușește să adeverească acest paralogism: el este simultan săgetătorul, însoțitorul săgeții și ținta care își primește săgeata; el este maestrul și discipolul său;