Cum e cu putință acest lucru? De fapt, e oare cu putință să ajungi la tine însuți în absența unei mijlociri? Scenariul formării, cel al Păltinișului în orice caz, era unul erotic: cel care se supunea și cel care se îndura de el erau legați prin iubire și prin participarea la ceva care îi unea și îi adeverea totodată pe fiecare în parte. Lucrul acesta era numit acolo „Dumnezeul culturii“, un nume propriu și totuși vag, menit să exprime faptul simplu că pentru a ajunge la tine trebuie mai întâi să te pierzi în altul.

Dar dacă în cartea ta — așa cum se întâmplă — maestrul e absent sau dacă el se confundă cu însuși personajul care trebuie format? Înseamnă oare că această carte înfrânge regula iubirii — adică a pierderii de sine în vederea regăsirii — ca normă absolută a oricărei formări? Câtuși de puțin. Splendoarea paginilor tale este asta: ele adeveresc faptul că atunci când e vorba de spirit singurătatea nu e cu putință. Zborul tău în bătaia săgeții nu e solitar, pentru că el se petrece — o spui tot timpul — în preajma altora care, asemenea ție, au fost îndrăgostiți de această armă a sublimului care este arcul: arma care bate cel mai departe, până în depărtarea în care suntem așezați noi înșine. Cartea ta, dragul meu, este povestea unui stol de săgeți îndrăgostite care se îndeamnă în zborul lor, se susțin să nu cadă și zboară către ținta care se pierde în refuzul propriei ei depărtări. Până la urmă nu maeștrii și discipolii contează, ci o mână de oameni pe care îi unește bucuria unei ținte comune: libertatea. Libertatea pe care ei o presimt la capătul unei isprăvi spirituale, libertatea pe care o descoperă și apoi o iubesc în felul acesta îi face pe toți să fie legați printr-o „prietenie îndrăgostită“. Faptul că pe aceștia, în zborul lor, îi cheamă Noica, Vieru, Pleșu sau Liiceanu, sau, precum în povestea ta, Patapievici, Dan Waniek sau Dragoș Munteanu — este total lipsit de importanță. Important este că toți aceștia au reușit să rămână liberi, adică să se îndrăgostească în spirit, înăuntrul celui mai mizerabil stat polițienesc. Cele două cărți, aparent atât de diferite prin scenariile lor, sunt identice prin felul și tehnicile mântuirii într-o lume din care părea că nu există scăpare.

Aș mai vrea să-ți spun un singur lucru. După cum știi, cei ce zboară în bătaia săgeții se așază sub semnul puterii lui Apollo. Apollo este zeul depărtării inaccesibile, al purității, al privirii distante pe care o presupune adevărul și al arcului muzical care este lira (vezi Walter Otto). Muzica lui Apollo este expresia lumii sublime, pe care o ascultă cu încântare toți cei care năzuiesc la depărtarea altei lumi și în primul rând la cunoaștere și adevăr. Însă aceeași muzică sună cumplit și le repugnă tuturor ființelor mărunte și monstruoase. Şi aceasta pentru că zeul treziei și al clarității totale își lansează muzica cu precizia arcașului — drept înspre adevăr. Textele tale, născute din sunetele produse de vibrația săgeții în zbor, au darul divin-apolinic de a ținti adevărul. Pe cât de mult plac unora, pe atât de mult ele sună cumplit și le repugnă ființelor monstruoase. Ce ironie că numele generic al celor cărora muzica textului tău le-a chinuit sufletul a devenit tocmai „Soare“, numele astrului strălucirii și al limpezirii totale, întruchipat de către zeul Apollo! Dar eu sunt înclinat să cred că această coincidență între numele unui zeu și numele unui căpitan din SRI nu este întâmplătoare. Arătându-te lumii întregi, făcându-i pe oameni să fie atenți la vibrația arcului tău și la muzica lirei tale, căpitanul cu nume conspirativ de zeu grec nu a făcut decât să-și slujească zeul cu nume de căpitan român. Această întâlnire neașteptată a făcut cu putință ca unul dintre cele mai frumoase spectacole ale minții, sufletului și caracterului unui om aflat printre noi să devină public. Cui să-i mulțumim mai întâi: zeului Apollo sau căpitanului Soare?

Te îmbrățișez, dragul meu Kierkegaard bucureștean. De fapt, nu, greșesc spunându-ți că ești un Kierkegaard al nostru; am să spun mai degrabă despre Kierkegaard că este un fel de Patapievici danez. Căci, ca și tine, Kierkegaard avea conștiința misiunii lui divine: aceea de a-și trezi compatrioții. Şi, ca și în cazul tău, compatrioții l-au batjocorit; l-au meritat tot atât de puțin pe cât te merităm noi pe tine.

Revista 22, 11 iunie–18 iunie 1995

Portret de premiat hulit

I

În preajma Crăciunului, Andrei Pleșu a primit premiul Grupului pentru Dialog Social pe anul 1999. La festivitatea care a avut loc am fost rugat să spun câteva cuvinte și, luat prin surprindere, am vorbit despre șarmul lui Andrei Pleșu care, administrat la scară internațională, a dat rezultatele pe care le știm. Un seducător de talia lui Andrei Pleșu, spuneam, când e pus în postura de ministru de Externe, poate face minuni, cucerind pentru cauza țării sale inimile puternicilor acestei lumi. Apoi, ajungând acasă, m-a contrariat subțirimea spuselor mele și am simțit că, vorbind despre laureații acelei seri — Pleșu, dar deopotrivă Monica Lovinescu și Virgil Ierunca —, nu fusesem la înălțimea personajelor și nici a prieteniei care mă lega de ele.

Dar de ce simțeam în fond nevoia să fi spus despre