„premiatul Pleșu“ altceva decât povestea cu reușita planetară a unui seducător de profesie? Aș fi vrut să spun că pentru prima oară în țara mea m-am simțit reprezentat de unul mai bun decât mine. Vreme de 50 de ani fusesem reprezentat, ca român, în interiorul și în afara țării, de criminali calificați ai istoriei, de uzurpatori, de derbedei, de agramați, de lingăi, de securiști și lichele, de tipi slinoși, de mitocani și slugi. Destinul meu și imaginea noastră în ochii altora fuseseră construite de asemenea oameni. Cu asemenea oameni se făcuse istoria României. Şi această istorie o trăgeam oriunde după mine, ca pe o umbră slută care nu-mi reproducea conturul, porție zilnică de umilință ce-mi fusese hărăzită, capital ireductibil de suferință și blestem. Grozăvia de a fi român, de a te război oriunde în lume cu acest handicap de pornire, câți înaintea mea nu o resimțiseră, dar cu cât mai puține temeiuri decât mine!

Pentru prima oară după 50 de ani, țara mea, în care fusesem prost, lichea și șmecher pentru că eram reprezentat de proști, lichele și șmecheri, era reprezentată de cineva care mă făcea să cred că eram inteligent, eficace și simpatic, pentru că el era inteligent, eficace și simpatic. România era reprezentată de cineva care îmi împrumuta din meritele, nu din defectele lui și care, asemeni unui mare jucător, îi face pe suporteri să creadă că virtuțile lui sunt și ale lor și că rezultatul meciului, într-un fel, le aparține. Pe scurt, pentru prima oară, cineva dădea cuvântului „noi“ o altă calitate. Reușita lui devenea „a noastră“ și din calitățile lui ne împărtășeam cu toții. De vreme ce un astfel de om ne reprezenta, nu eram tocmai noi o garanție pentru excelența lui, așa cum decenii la rând ne oglindiserăm și eram oglindiți în ticăloșia „conducătorilor noștri“?

Desigur, omul acesta era un seducător și afirmând asta nu spusesem nici un neadevăr. Ceea ce uitasem să spun era că, pentru a deveni un seducător planetar, e nevoie de foarte multe lucruri adunate într-o singură persoană. E nevoie de o inteligență ieșită din comun, dar care, dacă e „goală“, adică nemobilată de alfabetul european al culturii, nu face doi bani. E nevoie de un ton potolit, de o frazare bună, de cuvinte alese, de o dicție civilizată, de un har al vocii frumoase. E nevoie de vorbirea cursivă în engleză, franceză și germană, de foarte mult umor, de capacitatea de a improviza inteligent și de a face cât mai puține gafe cu putință. Şi e nevoie, mai presus de orice, de un ton al adevărului, de gândul simplu că pe scena lumii pierde cel care minte patetic și șmecherește.

Exercițiu de seducție (1980)

L-am văzut pe Andrei Pleșu la dineuri ambasadoriale, la întâlniri internaționale sau la conferințe ținute în medii snoabe și l-am văzut surclasându-și partenerii în limba lor prin farmec, subtilitate mentală și cultură. L-am văzut în străinătate ridicând în picioare săli de oameni blazați, care văzuseră tot ce era mai bun din spectacolul lumii și a căror bunăvoință pentru România mineriadelor și a azilurilor de copii era greu de imaginat. Într-o atmosferă diplomatică internațională asfixiată de propria ei rutină, sufocată de coduri, protocoale și, adesea, de mediocritate programată, Andrei Pleșu adusese verva celui care rămâne liber chiar și atunci când i se cere să evolueze într-un program de figuri impuse.

Nu știu dacă se vor studia vreodată discursurile diplomatice ale lui Andrei Pleșu. Nu știu dacă cele nescrise au fost în vreun fel păstrate. Cred însă că acest om, tocmai pentru că a venit în diplomația română cu libertatea gândirii și a ființei lui pre-diplomatice și pentru că are calitatea de a rămâne el, indiferent de ce ar fi pus să facă, a ridicat discursul diplomației la un nivel pe care, îndeobște, el nu îl atinge în lume. Şi pesemne că rareori în istoria diplomației românești s-a folosit o retorică a persuasiunii — pentru a sluji cauza acestei țări — de o asemenea calitate. Am să dau un singur exemplu. Cu ocazia unei vizite făcute de Pleșu la Viena, în preliminariile discuțiilor privitoare la România și Uniunea Europeană, ministrul de Externe al Austriei a rostit un discurs de recepție în care a pomenit numele lui Brueghel. (În treacăt fie spus, la Kunsthistorisches Museum din Viena se află cea mai importantă colecție Brueghel din lume.) Răspunsul lui Andrei Pleșu a pornit de la această sugestie. Există, a spus el, în muzeul din Viena, un tablou al lui Brueghel intitulat Nuntă țărănească. Straniu în acest tablou, în care sunt prezenți mireasa, cuscrii și nuntașii, este că mirele lipsește. Multă vreme istoricii de artă nu au știut să dea o explicație acestei ciudățenii, până când un cercetător a avut ideea să caute în folclorul flamand, în care a descoperit următorul proverb: „Era atât de sărac, că nici la nunta lui nu a putut să vină“. Uniunea Europeană e ca o nuntă, a spus Andrei Pleșu, la care România ar putea să fie mirele absent. Asta vrem?

Un ministru de externe care nu a putut deprinde limba de lemn a diplomației

Aceste și alte asemenea lucruri aș fi simțit nevoia să le spun în seara acelei festivități. Rămăsesem cu ele