în minte când, o săptămână mai târziu, a început scandalul în jurul audierii de către Comisiile juridice ale Parlamentului a celor 11 candidați propuși să facă parte din Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Un scandal cu două componente distincte, pe care majoritatea comentariilor au început să le considere laolaltă. Așadar, respingerea lui Horia Patapievici, simultan cu acceptarea lui Andrei Pleșu și Mircea Dinescu.

De ce anume este un scandal respingerea lui Patapievici este lesne de înțeles. Dar de ce reprezintă un scandal acceptarea lui Pleșu și Dinescu? Înseamnă că omul despre care eu aș fi vrut să spun în seara aceea cât de mult îi datorăm în planul imaginii de sine regăsite fusese bun să ne reprezinte pe scena lumii și înceta să fie în acest Colegiu? Există un „loc“ în structurile societății românești ale cărui exigențe morale sunt atât de înalte încât unul ca Pleșu nu le mai poate satisface? Sau există o lege a cărei rigoare îl exclude pe Andrei Pleșu din cursa celor care aspiră la acel „loc“? Şi dacă este așa, nimeni nu este, desigur, mai presus de lege. Dar dacă există momente când legea e mai prejos de oameni? Ce se întâmplă când cazul unui om „dă legea de rușine“? Omul e „prost“ și trebuie „îndreptat“ sau legea e proastă și trebuie ameliorată? Despre acestea aș vrea să vorbesc în cele ce urmează.

II

Spuneam în prima parte a acestor pagini că a considera, potrivit legii în vigoare, drept un scandal acceptarea lui Pleșu în Colegiul Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securității implică un lucru, pentru mine cel puțin, total neacceptabil; în speță, că există un „loc“ în structurile societății românești ale cărui exigențe morale sunt atât de înalte încât unul ca Pleșu nu le poate satisface. Că există, cu alte cuvinte, o limită a onorabilității lui Andrei Pleșu, limită pe care am descoperit-o acum cu toții tocmai cu ocazia legii amintite. Legea dosarelor e limita onorabilității lui Pleșu.

Numai că, mi se va răspunde, nu de exigențe morale este vorba aici, ci de încercarea legiuitorului de a îngrădi orice posibilitate de politizare a Colegiului. Acceptarea lui Andrei Pleșu și a lui Mircea Dinescu este un scandal, stimate domn, pentru că litera (și spiritul) legii sunt lipsite de orice ambiguitate: „Calitatea de membru al Colegiului Consiliului nu poate fi acordată persoanelor care au făcut sau fac parte din partide politice“. Andrei Pleșu și Mircea Dinescu au făcut parte din partidul politic numit PCR. Deci ei nu pot face parte din Colegiul Consiliului. — Ce mai e de discutat aici? Există tocmeală când e vorba de lege? Nu există! Iar cei doi ar fi trebuit să aibă bunul-simț să nu se prezinte în fața Comisiilor Parlamentului, de vreme ce știau de bună seamă că nu îndeplinesc condițiile eligibilității. Iar dacă au fost aleși, Comisiile au făcut o ilegalitate. Eligibilul Patapievici a fost respins, iar neeligibilii Pleșu–Dinescu au fost acceptați. Aplicarea corectă a legii presupune introducerea lui Patapievici în Colegiu și eliminarea urgentă a lui Pleșu și Dinescu. Ori Patapievici în Colegiu și Pleșu & Dinescu afară — și atunci legea e respectată, ori Patapievici afară și Pleșu & Dinescu în Colegiu — și atunci legea e încălcată.

Această alternativă mie mi se pare monstruoasă, iar branșarea unei părți din intelectualitatea noastră de vârf la ea îmi pare drept o formă de prostire colectivă, un act de asasinat moral și o mitocănie la adresa celor doi. Iar în ce privește legea ca atare, Legea dosarelor, câtă vreme ea nu le permite celor trei deopotrivă să facă parte din acest Colegiu, ea este o lege proastă sau, mai precis, pe limba lui conu’ Alecu Paleologu, „este o lege tâmpită“.

Că o lege e bună sau proastă se vede din clipa în care ea intră în contact cu realitatea pe care vrea să o pună în ordine. Că o lege e proastă sau ameliorabilă se vede uneori după multă vreme, după ce viața scoate în cele din urmă în calea legii un aspect la care legiuitorul nu se gândise și care, ca să zicem așa, „dă legea de rușine“. Legile noastre — ale oamenilor, nu ale firii —, când nu sunt revelate, când nu sunt „tablele lui Moise“, sunt făcute de oameni, drept care, atunci când sunt prost croite, ele pot fi schimbate sau ameliorate. Nu e nici o rușine să ameliorezi o lege, rușine e doar să mutilezi o realitate de dragul unei legi proaste.

Specificul Legii dosarelor este că ea „a fost dată de rușine“, cu paragraful amintit, de la prima întâlnire cu realitatea. Legiuitorul pare să nu fi prevăzut sau studiat nici o clipă implicațiile stipulării incompatibilității dintre calitatea de membru al Comisiei și aceea de membru al unui partid politic, în ocurență cu aceea de fost membru al PCR. Am să încerc să o fac în locul lui.

„Devastator în deriziune, adorabil la ceasul șuetei“

Să admitem că legiuitorul, urmărind depolitizarea Colegiului, a avut în principal în minte partidele politice de după 1990, deci actorii politici actuali, viguroși și contagioși, care n-au de ce să se amestece, activi fiind pe scena politică, în povestea dosarelor. Însă cine sunt cei care îi aleg pe membrii acestui Colegiu, ținuți să rămână neatinși de aripa politicului?