Cine sunt cei care asigură puritatea non-politică a răsfoitorilor în posibilul nostru trecut securistic? Ei bine, tocmai partidele politice, adică tot ce întrupează mai vârtos esența politicului. Pentru că tocmai partidele sunt cele care îi propun, conform algoritmului politic, pe cei 11 candidați puri (adică nemembri de partid) care urmează să facă parte din Colegiu. Neapartenența politică a membrilor Colegiului este „maculată“, așa-zicând, de apartenența la partide a celor ce îi propun. Politizarea Colegiului s-a produs deja din clipa în care candidații la posturile Colegiului sunt candidați ai unor partide politice. Cine poate garanta că apoliticii candidați nu vor sluji în Colegiu, sub forma unei „datorii de conștiință“ (fie și neconștientizat), interesele celor care i-au trimis acolo? Neangajatul lider sindical de la „Frăția“, propus de PDSR, va fi oare politic mai liber decât „ex-comunistul“ Pleșu?

Acum să presupunem că legiuitorul, urmărind depolitizarea Colegiului, a avut în primul rând în minte „partidele politice“ de dinainte de 1990 — adică partidul comunist —, gândindu-se să cruțe atmosfera de lucru din jurul arhivelor Securității comuniste tocmai de miasmele defunctei perioade comuniste. Dacă așa stau lucrurile, atunci se pleacă de la presupoziția că în societatea română sub comunism binele și răul s-au distribuit în funcție de neapartenența, în speță, apartenența la PCR. Iar dacă această presupoziție este adevărată, atunci cum se face că funcții ca aceea de președinte al republicii, de magistrat sau de director al SRI nu sunt păzite, în Constituție, de un alineat asemănător cu cel care veghează la nepolitizarea membrilor Colegiului în cazul Legii dosarelor?

Numai că societatea română sub comunism nu s-a împărțit în buni și răi în funcție de apartenența sau neapartenența la PCR. Desigur, dacă am pune lumea aceea sub judecata absolutului, a fi fost membru într-un partid care obținuse performanța de a deveni o întruchipare a Răului în istorie nu era un lucru tocmai curat. Când, într-o emisiune de televiziune, Iosif Sava m-a întrebat de ce nu „m-am făcut“ membru de partid, am răspuns că mi-a fost imposibil să trec vreodată peste gândul că era vorba de o organizație a cărei genealogie fusese maculată de sângele a mii și mii și milioane de oameni nevinovați. Accept, desigur, că ar fi fost preferabil ca acesta să fie reperul pe care să-l fi avut cât mai mulți în minte, pentru a nu face pasul acela care, în absolut, era reprobabil.

Dar nu toți privim absolutul din același unghi, iar absolutul observat dintr-o direcție nu ne scutește să fim failibili într-alta. Viața, cu caracterul ei paradoxal formidabil, nu desparte niciodată apele după paragrafele unui tratat de morală. Dacă s-a petrecut ceva cu adevărat teribil în comunism este că ne-a lăsat pe foarte puțini neatinși de ambiguitatea care cuprinde lumea când diavolul își face intrarea în scenă. Câți dintre noi știm cu adevărat de la al câtelea pas al șurubului fibra morală plesnește în noi? Şi cine nu a cunoscut ușurătatea, tentația derivei, gustul vinovat al îndoielii, într-un ceas sau altul al vieții lui? Există un critic literar important care nu a vrut în ruptul capului să devină membru de partid, preferând să bată pasul universitar pe loc și să rămână lector toată viața. Lucrul nu l-a împiedicat să scrie rânduri în care nu credea pentru a-și putea începe cariera de critic de renume. („Norocul tău“, mi-a spus, „e că te-ai născut cu doi ani mai târziu. Ai debutat după 1965.“) Există o poetă importantă care n-a fost membră de partid și care în final a avut gesturi de răzvrătire, dar debutul în poezie l-a făcut cu versuri închinate partidului. N-am fost membru de partid, dar am cărat, ca tot românul, o pancardă în spate de 1 mai și 23 august și am făcut parte, pe bulevarde și stadioane, din turmele de glorificare a partidului. N-am fost membru de partid, dar am ridicat mâna în ședințe de partid „deschise“. N-am fost membru de partid, dar am luat note bune la „învățământ politic“ și la examenele de „socialism științific“ și „materialism istoric“. N-am fost membru de partid, dar, mai ales, am tăcut.

Nefiind membru de partid, am cunoscut totuși o droaie de membri de partid. Mai întâi, câțiva din cei 800–1 000 de ilegaliști câți au fost în România anilor ’40. Doar o mână dintre ei au părăsit partidul sau au fost dați afară după ce, asemeni lui Soljenițân, Koestler, Orwell sau Revel, „s-au trezit“, descoperind că sunt victimele unui „adevăr“ care se hrănea sistematic din minciună. Restul au rămas în partid, beneficiind de privilegiile de ilegaliști, chiar dacă își pierduseră orice iluzie în privința angajării lor de tinerețe. De aceea disidența autentică, venită dinlăuntrul partidului, a fost în România extrem de firavă.

Complicitate

Am cunoscut categoria de membri de partid — micii sau marii oportuniști — din care s-au recoltat „activiștii“, „oamenii de încredere“ ai partidului, cei care au participat la așezarea comunismului în matca istoriei fără un grăunte de „convingere comunistă“ în inima lor. Aceștia, cunoscuți sub numele de „fripturiști“, au fost în general lichelele, marile lichele, cei care au terorizat segmente ale populației și au articulat Răul ca să le fie lor bine.

Am cunoscut, în sfârșit, „simpli membri de partid“, cei pe care viața i-a împins, pe o cale sau alta, „în rândul partidului“, devenind componenta lui „sindicală“, studenți merituoși (ca Andrei Pleșu) care, prin anii ’70, erau chemați să „îngroașe“ rândurile partidului cu cadre „de valoare“ (spre deosebire de anii ’50, când erau preferate cadre