„sănătoase“); chirurgi vestiți, care țineau pe prestigiul lor câte o clinică întreagă și care știau că joacă soarta instituției pe care o conduceau în funcție de acceptul sau de refuzul lor (profesorul Dan Setlacec). Mă gândesc apoi din nou la Pleșu, care, rugat de colegii lui de la Institutul de Istoria Artei să „se lase“ ales secretar de partid al Institutului pentru ca astfel ceilalți să trăiască liniștiți în umbra cumsecădeniei lui, și-a încărcat dosarul simbolic cu încă o funcție compromițătoare.

Am cunoscut apoi proști care, după ce vizitaseră închisorile comuniste, au cerut în 1968, din entuziasm pentru discursul lui Ceaușescu, rostit cu ocazia invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, să intre în partid (Paul Goma).

Am cunoscut apoi ne-membri de partid. Unii erau oameni minunați, alții erau informatori și lepre. Alții erau doar lepre. Am aflat atunci că oferta vieții este nespus de bogată și, în resursele ei inepuizabile, adesea surprinzătoare. Am cunoscut ne-membri de partid foști deținuți politici, care erau informatori, încercând și (dacă e să-i credem) reușind să nu facă rău nimănui. (Două nume ilustre sunt cunoscute tuturor pentru că au vorbit ei înșiși în public despre acest capitol al vieții lor.) Am avut prieteni despre care am motive întemeiate să cred că mă turnau la Securitate, când erau șantajați cu ceva. Ei bine, chiar dacă mi-e frică s-o spun cu glas tare, gândul acesta, de-ar fi să se transforme în certitudine (aștept intrarea în vigoare a Legii dosarelor!), nu reușește să arunce în neant, ci doar să umbrească ceea ce au apucat să-mi dea prin prietenia lor. (Toate lucrurile acestea nu mă fac să am în mai mică măsură o silă infinită pentru securiști, turnători, activiști, lingăi, vadimești și păunești.)

În sfârșit, am cunoscut și „ne-membri“, și „membri de partid“ care, spre deosebire de noi toți, au spus cu voce tare ce credeau; indivizi care, în feluri și în grade diferite, au „subminat“ regimul comunist, au înfruntat Securitatea, și-au pierdut slujbele, alteori libertatea, au fost bătuți, amenințați, terorizați, uneori omorâți, nu de puține ori cu gândul că au fost singuri și ridicoli. Numele celor de ultimă oră: Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Gheorghe Ursu, Dan Deșliu, Mircea Dinescu, Mihai Botez, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Andrei Pleșu. Lista e desigur mai lungă. (Nu este astăzi teribil să o vezi pe Doina Cornea semnând alături de Gabriel Andreescu scrisoarea prin care li se cere, lui Pleșu și Dinescu, să părăsească de bunăvoie Colegiul Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securității? Se poate imagina lucru mai drăcesc?)

Aceasta este deci lumea în care am trăit înainte de 1990. Ce înseamnă, raportat la această lume, alineatul Legii dosarelor potrivit căruia „calitatea de membru al Colegiului nu poate fi acordată persoanelor care au făcut parte… din partide politice“? Ce altceva, dacă nu o abstracție care mutilează realitatea, lezează oameni onorabili, lasă drum liber ticăloșilor fără carnet de partid și seamănă discordia — azi — în sânul elitei românești? Este asta o lege bună? Sau e una cât se poate de proastă?

„Nimeni nu e mai presus de lege“ ni se tot repetă. Într-adevăr, nimeni nu e mai presus de lege, când legea e legea bună a tuturor, vădită ca atare în litera ei, în coerența ei internă și în capacitatea ei de a pune ordine în lucruri. Atunci și numai atunci când e vorba de o lege bună și când ea e recunoscută ca atare se poate spune „nimeni nu e mai presus de lege“. Dar când o lege creează confuzie, când răstoarnă sisteme de valori, când trebuie să lezeze o parte a realității pentru a ține cont de alta, ea este o lege proastă și este mai prejos decât oamenii pe care vrea să-i „îndrepte“, adică să-i orienteze și să le arate drumul.

N-am fost membru de partid și nici Horia Patapievici n-a fost. Nu mă consider — așa cum nu-l consider nici pe el — mai calificat moral decât Andrei Pleșu, pentru că, spre deosebire de el, noi am avea reverul moralității nepătate de „calitatea de membru de partid“. Spre deosebire de mine sau de Patapievici — instalați cum eram, unul în tăcerea prelungit-păltinișeană, celălalt în tăcerea laboratorului de fizician și a zborului firav în bătaia săgeții —, Pleșu a mers mai departe pe drumul faptei morale. Şi să mă ierte prietenul Patapievici dacă am să-i spun că de la el în primul rând — ca unul care a fost pus în cumpănă publică cu Pleșu („ori Patapievici, ori Pleșu“) — am așteptat rândurile pe care le scriu acum. În locul lor, Patapievici ne-a oferit tăcerea lui demnă, de ins lezat și compătimit. Patapievici, victimă a unei nedreptăți? Neîndoielnic. Dar victima din adânc — și victima nu a unor biete comisii parlamentare, ci a colegilor și prietenilor lui —, cel lezat și hulit și singur, este Pleșu.

Şi acum voi încheia, întorcându-mă la obiecția inițială: cum că am venit cu exigențe morale acolo unde în joc era netocmeala legii. Din tot ce-am spus sper să se fi desprins un lucru: că în cazul acestei legi, care vizează chiar inima imoralității lumii în care am trăit (dosarul și delațiunea ca moduri de a fi), tocmai exigența morală este în joc. Fiecare atom al acestei legi ar trebui să fie moral în esența lui, prin raport cu realitatea la care se referă: suprema imoralitate a unei lumi. În lumea supremei imoralități, Pleșu și Dinescu ai