anilor ’88–’89 au fost, alături de puțini câțiva, reperele noastre morale. O lege care le interzice lor — indiferent din ce considerente și pe orice cale ar face-o — accesul la dosarele imoralității noastre este în esența ei profund imorală.

Personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganță de catifea și surclasând cu amabilitate pe oricine, obținând cu ușurință performanța și strălucirea în tot ce i se întâmplă să facă, modulând în orice registru uman (devastator în deriziune și adorabil la ceasul șuetei), apt să ia forma oricărui context (de la petrecere cu lăutari la întâlniri cu domni în vârstă și regine), incapabil visceral să tolereze afrontul, pătimaș și nedispus să-și recunoască greșeala, dotat cu o bună-credință care uneori se învecinează cu prostia, devenind relativist și îngăduitor când e confruntat cu judecățile tranșante, dar grav și slujind patetic adevărul când sunt lezate principii, distant și angajat, atras de rigori monahale și topindu-se cu voluptate în vanitățile lumii, Andrei Pleșu excită lesne fantasma colectivă a intelectualului român care, de la revoluție încoace, păcălit în câteva rânduri de istorie și devenit mefient, a decis să aleagă vigilența și să practice subtilitatea ca metodă și atunci când nu e cazul. Lent când e vorba de a acționa preventiv, intelectualul nostru ajunge brusc agitat și este îngrijorat — când e prea târziu — de viitorul țării. Febril de ultimă oră, pus pe detectat și demontat mecanisme oculte, devine semnatar și strângător de semnături. Întruchipează, până la desăvârșirea lor paranoică, inteligența combinatorie de tip viril și cleveteala cu spasme preponderent feminină.

Un scurt exemplu. Cu ocazia numirii lui Andrei Pleșu ca ministru de Externe, Gabriel Andreescu a scris în 22 un articol în care deplângea de-acum soarta politicii externe române care, prin Pleșu, urma să fie făcută de… Ion Iliescu. De ce? Pentru că Pleșu lucrase cu Buzura la Fundația Culturală Română (a se vedea revista Dilema), iar Buzura era prieten cu Iliescu…

„…atras de rigori monahale și topindu-se cu voluptate în vanitățile lumii“

Gabriel Andreescu nu a găsit de cuviință ca acum, la sfârșitul mandatului lui Pleșu, să-și ceară scuze pentru cele puse pe hârtie în urmă cu doi ani. Dimpotrivă, el, care s-ar fi cuvenit să facă parte dintre cei propuși pentru Colegiul Arhivelor alături de Pleșu și Dinescu, strânge acum semnături pe o Scrisoare deschisă (pe care nu stau pe gânduri să o numesc rușinoasă), cerându-i lui Pleșu să nu greveze încă o dată destinul României cu nedorita sa prezență în Colegiul Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securității. De astă dată, în mintea subtililor noștri intelectuali, Pleșu nu mai face jocul lui Iliescu, ci pe al lui Roman, care, în anul electoral ce a început, vrea să dea, pasămite, lovitura de grație aplicării Legii dosarelor. Ca și cum Roman, și nu țărăniștii cu Ionescu-Galbeni în frunte, a ținut în loc vreme de trei ani legea cu pricina. Nu știu câte păcate a strâns de-a lungul istoriei sale PD-ul, dar printre faptele sale bune se numără cu siguranță două: 1) numirea lui Pleșu în fruntea Ministerului de Externe și 2) numirea lui Pleșu în Colegiul Arhivelor. Desigur, vorbind așa, eu sunt subiectiv; pesemne că numai o prea veche prietenie mă face să-l prefer pe Pleșu trimișilor în Colegiu ai PDSR-ului, PUNR-ului și PRM-ului. Pentru că altminteri ce motive aș avea?

Absența lui Horia Bernea

Era decembrie, dar nici un fulg de zăpadă nu căzuse în iarna aceasta. Biserica Mavrogheni gemea de lume, iar cei care nu încăpuseră înăuntru stăteau cuviincios în prelungirea pridvorului, după care rândul se întorcea cu fața spre biserică și se întindea de-a lungul curții până aproape de poartă. Oamenii aflați în acest rând puteau vedea soldații din garda de onoare, aliniați în dreapta scărilor bisericii, purtând berete albastre și mănuși albe. Soldatul de la piciorul scării ținea pe brațe o pernă din catifea mov pe care se puteau vedea panglicile și metalul strălucitor al unei decorații. „Câte ființe, îmi spuneam, poate strânge laolaltă o absență și ce complicitate se naște între ei în numele celui mort!“

Slujba era făcută de un înalt sobor, iar patriarhul însuși citea liturghia. Groapa aștepta, gata făcută, în curtea bisericii și când am văzut-o de-aproape m-a uimit adâncimea ei. Dădeai peste ea, pe mâna stângă de cum intrai în curte pe sub clopotniță, la câțiva metri de zidul care despărțea incinta bisericii de stradă.

După slujbă, așa cum se face, sicriul a fost adus la groapă pe umerii prietenilor și pe mine lucrul acesta — ca și la înmormântarea lui Noica — m-a trimis cu gândul nu la un ritual autohton, ci la un fel înalt de a sublinia în toată măreția ei statura celui purtat către moarte. Mă fascinează legănarea mersului în același pas al bărbaților care poartă sicriul. Ei nu pot fi oricine, ci numai discipoli sau prietenii lui apropiați, cei care, în viață, au fost pentru cel dispărut emulii sau egalii lui. Numai ei au dreptul să adauge episodul final la suma episoadelor trăite împreună, prin care s-a alcătuit un destin comun pe câmpul de luptă invizibil al vieții. Prin ridicarea sicriului pe umeri, orizontalitatea celui mort — și oarecum înfrângerea lui prin moarte — este anulată pentru o clipă și el își capătă, prin glorificarea prietenilor, înălțimea, devenită acum vizibilă,