Sicriul a fost pus pe cele două bârne așezate transversal peste groapă, iar groparii și-au petrecut frânghiile pe sub capetele lui, urmând ca, după înlăturarea bârnelor, să-l coboare încet până în fundul gropii. Din spatele bisericii s-au auzit trei salve, trase de plutonul care însoțea garda de onoare.

Horia Bernea murise la Paris, cu cinci zile în urmă, într-o luni, 4 decembrie, la ora 7 seara. Ieșise din spital cu o săptămână înainte, după ce unul dintre cei mai renumiți chirurgi din Franța, profesorul Dreyfuss, îi făcuse o înlocuire de valvă. Operația, după spusele cardiologului parizian Şerban Mihăileanu, prietenul la care Bernea trăsese după externare, fusese ireproșabilă. Tot ce s-a întâmplat apoi era pus de către acesta în seama planurilor absconse ale divinității. „Vedeți, medicina își are transcendența ei, în sensul că ceea ce în ordine medicală n-ar trebui să se întâmple în realitate se întâmplă totuși.“ Bernea stătuse în spital, sub îngrijire postoperatorie, o săptămână și, cu firea lui năvalnică și bombănitoare, muștruluise fără încetare pe toată lumea din jur. A fost fericit să ajungă în casa prietenului său, undeva într-o periferie sudică a Parisului. Duminică, 3 decembrie, făcuse prima plimbare, iar luni seara se pregătea să iasă, cu soția sa Marga, într-o vizită. Erau singuri în casă când, în dreptul unui fotoliu din living, Bernea a bătut aerul cu mâna și a apucat să mai strige o dată numele soției sale. Apoi s-a prăbușit „cu fața către Răsărit“, cum avea să-mi precizeze, arătându-mi locul, doctorul Mihăileanu, în casa căruia mă aflam zece zile mai târziu, ajuns la Paris cu gândul de a merge pe urmele sfârșitului lui.

La Paris, în 1992, în vizită la Miruna și Radu Boruzescu

L-am visat în noaptea de după moartea lui, cu acea „senzorialitate“ specifică visului, care o imită atât de bine pe cea reală și care te face, trezindu-te, să nu ai nici o îndoială că l-ai avut pe celălalt în față, că l-ai atins și i-ai vorbit. Aceste stări de grație nocturne redeschid relația noastră cu moartea, pe care slujba înmormântării și punerea în mormânt păreau să o fi închis. „Ei bine, nu e adevărat că «totul s-a încheiat»“, pare să fie morala acestei vizitări în somn. Există, iată, o punte pe care cel care a trecut-o poate să revină, pentru a ne lăsa să înțelegem că el nu a dispărut fără urme și că într-un sens absolut el continuă să existe.

Dar cum și de ce ne alege, pentru a face semn, pe unul sau pe altul dintre cei care i-am fost aproape?

Când visul a început, Bernea era așezat pe scaunul din pânză de cort întinsă între rame de lemn, din atelierul său. Era îmbrăcat într-o salopetă. M-am așezat pe jos, în dreptul scaunului, punându-mi capul pe genunchii lui. Apoi l-am cuprins cu brațele și i-am spus: „Dacă ai ști cât mă bucur că te văd! Spune-mi, cum este?“ — „Mi-e atât de silă“, mi-a răspuns, „atât de silă!“

Când i-am povestit visul lui Mihăileanu, la Paris, mi-a spus că începuse „desprinderea“ și că momentul acesta, de început al ei, era, pentru cel care tocmai trecuse „dincolo“, cel mai greu.

M-a izbit în mai multe rânduri la înmormântări sentimentul de superioritate pe care îl au cei rămași în viață față de cel mort. „Eu sunt încă aici“, pare că-și spune fiecare, „în timp ce el a plecat“. Pesemne că însuși instinctul vieții e cel care sădește în noi gândul că a fi în viață este un „merit“.

Instinctul acesta nu mai funcționează însă când cel dispărut este un prieten. Pentru că el făcea parte din ecuația vieții tale, ceva în această ecuație se strică. Pornirea orgolioasă de a rămâne înfipt cu picioarele în tărâmul vieții dispare, pentru că însăși viața își pierde din forța de atracție. Cel dispărut ia cu el o parte din tine — partea aceea pe care o aveați în comun — și prin acest transport el este de fapt însoțit în plecarea lui de aici. Dispariția unui prieten conține în ea sugestia că ne-am putea muta de aici, ca și cum centrul de greutate al lucrurilor și al vieții a trecut, odată cu el, în alt teritoriu. În acest sens, un prieten care dispare este repetiția generală a propriului tău sfârșit.

Toate morțile neașteptate au ceva din aparența unei scamatorii. Cel care, până adineauri, organizase, prin prezența lui, o lume, dispare pur și simplu. Misterul morții tocmai în asta constă: în disproporția dintre promptitudinea cu care cineva încetează să fie și golul formidabil pe care îl generează în consecință absența lui. Cu cât golul acesta este mai mare, cu atât scamatoria morții pare mai reușită. Ridici capacul cutiei care era viața celuilalt și înăuntru nu mai e nimeni. Decorul nu s-a schimbat. Totul a rămas pe loc: casa lui, lucrurile lui în ea — hainele atârnate în dulap, pipa cu cutia de tutun golită pe jumătate, cartea pe care tocmai o citea, o pagină rămasă pe birou cu câteva rânduri scrise în grabă, un tablou pe care trebuia să-l termine, așezat pe șevalet, CD-ul pe care-l ascultase ultima oară, dintre cele alese de-a lungul anilor și din care se alcătuia conturul muzical al ființei sale. Numai că la capătul acestor lucruri nu mai e nimeni.