nu beau decât coca-cola. Avea un umor grozav. Ea şi Marty beau Tom Collins26 – şi încă în mijlocul lui decembrie. Doamne, ce idee! Pesemne nu ştiau că există băuturi mai bune! Blonda – Bernice – bea bourbon27 cu apă. Şi trebuie să vă spun că trăgea serios la măsea! Şi toate trei se tot uitau mereu în jur, doar-doar or vedea vreo vedetă de cinema. Nu vorbeau aproape deloc, nici măcar între ele. Marty vorbea totuşi mai mult decât celelalte două, dar spunea numai lucruri vulgare şi plicticoase, cum ar fi, de pildă, că ele numesc toaleta „camera fetiţelor” şi că bietul clarinetist amărât şi bătrân din orchestra lui Buddy Singer e grozav, mai ales când se ridică în picioare şi începe să sufle, scoţând nişte acute tăioase. Şi numea clarinetul lui „beţişor de lemn dulce”. Doamne, ce vulgară era. Cealaltă urâtă, Laverne, se credea plină de haz. Îmi tot spunea să-i telefonez tatii şi să-l întreb dacă nu cumva e liber în seara aceea. Mă tot întreba dacă tata are sau nu vreo ţipă. De patru ori m-a întrebat – spirituală, n-am ce zice! Bernice, blonda, aproape că nu deschidea gura. De câte ori o întrebam câte ceva, exclama: „Cum?” Şi asta, după un timp, zău că te scoate din sărite.

  Deodată, după ce şi-au golit paharele, mi-au spus că trebuie să se ducă la culcare. Mi-au spus că vor să se scoale devreme, ca să apuce prima reprezentaţie la Radio City28. Am încercat să le conving să mai stea puţin, dar n-au vrut. Aşa că le-am spus la revedere şi le-am promis c-am să le caut la Seattle, dacă ajung vreodată pe acolo, dar mă îndoiesc. Vreau să spun că mă-ndoiesc c-am să le caut.

  Cu ţigările şi tot restul, nota s-a ridicat la treisprezece dolari. Cred că mi-ar fi putut măcar propune să plătească ceea ce consumaseră înainte de a mă aşeza la masa lor. Bineînţeles că nu le-aş fi lăsat să plătească, dar ar fi putut măcar să-mi propună. Totuşi, nu mi-a părut rău. Erau mult prea neştiutoare şi, pe urmă, aveau pălării atât de caraghioase, atât de jalnice. Şi faptul că voiau să se trezească în zori ca să apuce prima reprezentaţie la Radio City mă întrista cumplit. Doamne, de câte ori văd pe cineva, o fată, cu o pălărie îngrozitoare, de pildă, care a făcut tot drumul de la Seattle, din statul Washington, până la New York şi până la urmă se scoală în zori ca să vadă reprezentaţia aia nenorocită de la Radio City – şi încă prima reprezentaţie —, mă apucă disperarea şi-mi vine să urlu. Le-aş fi plătit şi o sută de cocktail-uri, numai să nu-mi fi spus toate astea.

  Am părăsit „Salonul albastru” imediat după ele. Oricum închideau, şi orchestra plecase de mult. Şi, pe urmă, era unul din localurile acelea în care te plictiseşti de moarte dacă n-ai cu cine să dansezi sau dacă nu-ţi dau băuturi adevărate şi te ţin numai în coca-cola. Nu există nici un bar pe lume unde să poţi sta la nesfârşit fără să comanzi de băut şi să bei până te faci arşice sau fără să ai lângă tine o fată care să te facă să-ţi pierzi minţile.

  Capitolul 11

  DEODATĂ, PE CÂND MĂ ÎNDREPTAM SPRE HOLUL HOTELULUI, mi-a venit din nou în minte Jane Gallagher. Mi s-a cuibărit în minte şi n-am mai putut s-o scot de acolo. M-am aşezat pe unul din fotoliile greţoase din hol şi am început să mă gândesc la ea şi la Stradlater în maşina ticălosului de Ed Banky şi, cu toate că eram cât se poate de convins că nu se întâmplase nimic între ei – doar o cunoşteam bine pe Jane —, tot nu reuşeam să mă gândesc la altceva. O cunoşteam foarte bine. Zău că da. Vreau să spun, în afară de jocul de dame, îi plăceau grozav şi celelalte sporturi, alea care cereau efort fizic, şi, după ce am ajuns să ne cunoaştem mai bine, am jucat tenis aproape în fiecare dimineaţă şi golf aproape în fiecare după-masă, toată vara. Am ajuns s-o cunosc foarte bine. Nu din punct de vedere fizic sau mai ştiu eu ce – nu, asta nu —, dar ne vedeam tot timpul. Nu trebuie să fii neapărat în amor cu o fată ca să ajungi s-o cunoşti.

  Ştiţi cum ne cunoscusem? Câinele ei doberman venea mereu să-şi facă nevoile în grădina noastră şi mama se enerva grozav. Aşa că într-o zi i-a telefonat mamei lui Jane şi a făcut un tărăboi nemaipomenit. Mama e în stare să facă un tărăboi foarte mare când e vorba de lucruri d-astea. Pe urmă, s-a întâmplat că, după câteva zile, am văzut-o pe Jane la club, întinsă pe burtă lângă bazinul de înot, şi am salutat-o. Ştiam că locuieşte lângă noi, dar până atunci nu stătusem niciodată de vorbă cu ea, şi-aşa mai departe. În orice caz, în ziua aceea când am salutat-o, m-a tratat cu o indiferenţă totală. Mi-au ieşit ochii încercând s-o conving că mi-e absolut egal unde-şi face câinele ei nevoile. După mine, ar fi putut să şi le facă şi în salon, că totuna mi-era. În orice caz, după asta, ne-am împrietenit şi, chiar în după-masa aceea, am jucat împreună golf. Mi-aduc aminte c-a pierdut opt mingi. Opt. M-am chinuit îngrozitor până am reuşit s-o conving să deschidă măcar ochii când loveşte mingea. În orice caz, până la urmă, datorită mie a făcut mari progrese. Sunt un foarte bun jucător de golf. Dacă v-aş spune de ce performanţe sunt în stare, probabil că nici nu m-aţi crede. Odată, era cât pe-aci să apar într-un film documentar, dar m-am răzgândit în ultima clipă. Am socotit că, urând filmele cum le urăsc, aş fi un ipocrit dacă i-aş lăsa să mă vâre într-un documentar.

  Jane era o fată curioasă, n-aş putea spune că era propriu-zis frumoasă. Şi totuşi, mă înnebunea. E drept c-avea o gură pe care o mişca prea mult,