Cărți «J. D. Salinger cărți de filosofie online gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
— Aseară l-am văzut pe Peter Lorre23, actorul de cinema, în carne şi oase. Eram cu prietenele mele. Cumpăra un ziar. Era tare drăgălaş!
— Aţi avut noroc, i-am zis. Mare noroc. Serios.
Zău că era săracă cu duhul. Dar ce dansatoare grozavă! Nu m-am putut abţine să n-o sărut în creştetul capului ei pătrat – chiar lângă cărare. Dar s-a supărat foc.
— Hei! Ce te-a apucat?
— Nimic. Absolut nimic. Dar dansezi grozav, i-am zis. Am o soră mică, care-i abia în clasa a patra, fir-ar a naibii de clasă! Şi dansezi aproape tot atât de bine ca ea, care dansează mai bine decât oricine, viu sau mort.
— Bagă, te rog, de seamă cum vorbeşti!
Mamă, ce doamnă. O adevărată regină. Zău.
— De unde sunteţi, fetelor? am întrebat-o.
Dar nu mi-a răspuns. Îmi închipui că se tot uita să-l vadă ivindu-se pe Peter Lorre.
— De unde sunteţi voi, fetelor? am întrebat-o din nou.
— Cum?
— De unde sunteţi? Dacă nu vrei, nu-mi spune. Nu vreau să te silesc să faci un efort prea mare.
— De la Seattle, din statul Washington, mi-a răspuns.
Avea aerul că-mi făcuse o mare concesie.
— Conversaţia cu dumneata e pasionantă! i-am spus. Ştii?
— Ce?
Am renunţat. Oricum, n-ar fi înţeles. Era prea subtil pentru ea.
— Vrei să dansăm un jitterbug24, dacă vine o bucată mai iute? Un jitterbug cinstit, frumos, fără ţopăială sau mai ştiu eu ce, un jitterbug ca la carte. Ai să vezi, cum cântă una mai iute, în afară de babalâci şi de graşi, toţi se întorc la mese, aşa că o s-avem destul loc, ce zici?
— Mie mi-e totuna, mi-a răspuns. Dar ia ascultă, câţi ani ai?
Nu ştiu de ce, dar asta m-a cam enervat
— Of, Doamne. De ce vrei să strici totul? Am doisprezece ani. Dar sunt înalt pentru vârsta mea.
— Ascultă. Ţi-am mai spus o dată că nu-mi place cum vorbeşti! Dacă mai vorbeşti aşa, să ştii că mă întorc la prietenele mele la masă.
M-am scuzat repede, ca un disperat, căci orchestra începuse să cânte, şi bucata era iute. Am început să dansăm jitterbug. Dansa frumos, uşor, nu ţopăia, era grozavă. Nu trebuia decât s-o atingi şi te urma întocmai. Iar când se rotea, îşi rotea fundul de ţi-era mai mare dragul. M-a dat gata. Pe cinstea mea. Când s-a terminat dansul, aproape că mă îndrăgostisem de ea. Aşa-i cu fetele. De câte ori se întâmplă să facă un lucru frumos, chiar dacă-s proaste de dau în gropi, tot te îndrăgosteşti puţin de ele, şi pe urmă nu mai ştii ce-i cu tine. Ah, fetele astea. Dumnezeule. Uneori te scot din minţi. Zău că da.
Nu m-au invitat să stau la masa lor – din lipsă de educaţie, desigur —, dar tot m-am aşezat. Pe blonda cu care dansasem o chema Bernice nu mai ştiu cum, Crabs sau Krebs. Pe cele două urâte le chema Marty şi Laverne. Le-am spus că pe mine mă cheamă Jim Steele, numai aşa, de banc. Apoi am încercat să duc o conversaţie cât de cât inteligentă cu ele, dar zău dacă se putea. Ar fi trebuit să le suceşti o mână şi tot n-ar fi servit la nimic. Mi-era foarte greu să mă hotărăsc care era cea mai proastă – era una mai proastă ca alta. Şi toate trei se tot uitau mereu prin sala aceea nenorocită, de parcă ar fi aşteptat să apară dintr-o clipă într-alta o turmă de vedete de cinema. Probabil îşi închipuiau că vedetele, când vin la New York, trag direct la „Salonul albastru”, în loc să se ducă la „Stork Club” sau la „El Morocco”25 sau într-alta parte. În orice caz, mi-a trebuit vreo jumătate de oră ca să aflu unde lucrează la Seattle şi, mă rog, tot restul. Lucrau toate trei la acelaşi birou de asigurare. Le-am întrebat dacă le place acolo, dar parcă puteai să scoţi un răspuns inteligent de la trei neroade ca ele? Am crezut că cele două urâte, Marty şi Laverne, erau surori, dar când le-am întrebat s-au simţit groaznic de jignite. Era clar că niciuna nu voia să semene cu cealaltă şi, de fapt, aveau dreptate, dar în orice caz era foarte amuzant.
Am dansat cu fiecare, pe rând. Una din urâte, Laveme, mai dansa cum mai dansa, dar cealaltă, Marty, era crimă şi pedeapsă. Ori că dansai cu ea, ori că târai după tine Statuia Libertăţii, totuna era. Mă gândeam că singurul lucru care m-ar distra în timp ce mă munceam cu ea pe ringul de dans ar fi să-mi bat puţin joc de ea, aşa încât i-am spus că l-am văzut în partea cealaltă a pistei pe Gary Cooper.
— Unde? m-a întrebat emoţionată la culme. Unde?
— Ei, l-ai pierdut! A ieşit chiar acum. De ce nu te-ai uitat când ţi-am spus?
S-a oprit din dans şi a început să se uite peste capetele tuturor, dacă nu cumva se mai vedea.
— Ei, taci! a exclamat ea.
O amărâsem cumplit. Zău că da! Îmi părea rău că-i trăsesem asemenea barbă. Sunt unii oameni de care n-ar trebui să-ţi baţi joc nici chiar dacă merită.
Totuşi, când ne-am întors la masă a fost foarte nostim. Marty le-a spus celorlalte două că Gary Cooper tocmai ieşise din local. Mamă, să le fi văzut atunci! Erau gata-gata să se sinucidă. Erau înnebunite. Şi o tot întrebau pe Marty dacă-l văzuse. Marty le-a spus că-l zărise doar în treacăt. Să mor de râs, nu alta.
Se apropia ora închiderii, aşa că, până să nu se închidă, am comandat repede două pahare de alcool pentru fiecare din ele şi două sticle de coca-cola pentru mine. Masa era împuţită şi plină de pahare. Urâta – cea pe care o chema Laverne – tot făcea bancuri că