Dar holul era aproape gol, cu excepţia unor tipi care semănau a codoşi şi a unor blonde care semănau a dame.

  Dar se auzea orchestra în „Salonul albastru”, aşa că am intrat acolo. Nu prea era lume. Totuşi, mi-au dat o masă infectă, tocmai în fund. Ar fi trebuit să-i flutur chelnerului un dolar pe sub nas. La New York, când ai bani, ai orice. Zău că da.

  Orchestra era o porcărie. Formaţia Buddy Singer. Suflători mulţi, dar proşti. Afară de asta, în local se aflau foarte puţini clienţi de vârsta mea. De fapt, de vârsta mea nu era niciunul. Majoritatea erau nişte bătrâni, care încercau să facă impresie, şi damele lor. Masa de lângă mine, însă, făcea excepţie. Era ocupată de trei fete de vreo treizeci de ani. Toate trei destul de urâte şi purtau nişte pălării după care se vedea cât de colo că nu-s din New York. Una dintre ele însă, cea blondă, nu arăta chiar atât de rău. Într-un fel, era chiar drăguţă blonda. Dar, tocmai când începusem s-o fixez, a apărut chelnerul să-mi ia comanda. Am cerut whisky şi sifon şi i-am spus să mi le servească separat, l-am vorbit energic, fără să ezit, căci, dacă te codeşti şi te bâlbâi, simte imediat că n-ai douăzeci şi unu de ani şi refuză să-ţi servească băuturi alcoolice. Dar, oricum, tot n-a folosit la nimic.

  — Vă rog să mă scuzaţi, mi-a zis, nu cumva aveţi vreo legitimaţie pe care să scrie vârsta? Poate un permis de conducere sau altceva?

  M-am uitat la el cu o privire glacială, de parcă m-ar fi insultat îngrozitor, şi i-am spus:

  — Vrei să spui că par minor?

  — Vă rog să mă scuzaţi, dar avem dispoziţii care…

  — Bine, bine, i-am zis, înjurând în sinea mea. Adu-mi o coca-cola.

  Dădu să plece, dar l-am oprit:

  — N-ai putea să-i adaugi o picătură de rom sau altceva?

  L-am rugat foarte frumos.

  — Nu pot sta într-un local nenorocit ca ăsta fără să beau nimic. N-ai putea să adaugi măcar o picătură de rom sau de orice?

  — Îmi pare foarte rău… mi-a zis şi a şters-o.

  N-avea nici o vină. Dacă-i prinde că servesc băuturi alcoolice minorilor, îşi pierd slujba. Şi eu sunt un amărât de minor.

  Am început din nou să fixez zâneie de la masa de alături. Adică, pe cea blondă. Celelalte două erau crimă şi pedeapsă. Nu m-am uitat totuşi prea insistent. Le-am privit pe toate trei cu un aer indiferent. Şi totuşi, ştiţi ce-au făcut când m-am uitat la ele? Au început toate trei să chicotească, de parc-ar fi fost sărmane cu duhul. Probabil îşi închipuiau că sunt prea tânăr să mă uit la fete. Asta m-a enervat îngrozitor – ai fi zis că le cerusem în căsătorie sau mai ştiu eu ce. După asta s-ar fi cuvenit să le întorc spatele, dar, din nenorocire, aveam chef să dansez. Sunt zile, aşa, când am un chef nebun să dansez, şi asta era una din ele. Aşa că, deodată, m-am aplecat puţin spre masa lor şi am întrebat:

  — Nu vreţi să dansaţi, fetelor?

  Nu le-am întrebat golăneşte, sau mai ştiu eu cum. Am fost foarte politicos. Dar ele, lua-le-ar naiba, au socotit că spusesem ceva foarte nostim. Şi din nou au început să chicotească. Pe cuvântul meu dacă nu erau tâmpite din naştere.

  — Haideţi, le-am zis, o să dansez cu fiecare pe rând. Ei? Ce părere aveţi? Haideţi!

  Zău că aveam chef să dansez.

  În cele din urmă, s-a ridicat blonda, fiindcă, de fapt, era clar că ei mă adresasem, şi ne-am îndreptat spre ringul de dans. Cele două sperietori aproape c-au leşinat de râs. Trebuie să fi fost la mare ananghie să-mi bat capul cu asemenea femei.

  Dar, până la urmă, a meritat. Blonda era o dansatoare de mâna întâi. Nu ştiu dacă avusesem vreodată o parteneră care să danseze mai bine. Nu glumesc. Proastele astea dansează uneori dumnezeieşte! Şi, pe de altă parte, dansezi cu câte o fată într-adevăr deşteaptă şi tot timpul încearcă să conducă ea sau dansează atât de prost, că mai bine rămâi cu ea la masă şi bei pân' te-mbeţi.

  — Bine mai dansezi! i-am zis blondei. Ai putea să fii dansatoare profesionistă. Vorbesc serios. Am dansat odată cu o dansatoare şi pot să-ţi spun că dansezi de o mie de ori mai bine decât ea. Ai auzit vreodată de Marco şi Miranda?

  — Cum?

  Nici nu asculta ce spuneam. Se uita prin sală.

  — Întrebam dacă ai auzit vreodată de Marco şi Miranda?

  — Nu cred. Nu. Nu ştiu…

  — Sunt dansatori. Ea e dansatoare. Da' nu-i prea grozavă! Face tot ce trebuie să facă o dansatoare, dar nimic mai mult. Ştii când poţi spune că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?

  — Ce-ai spus?

  Nici nu mă asculta. Era cu mintea aiurea. Prin sală.

  — Ştii cum poţi să-ţi dai seama că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?

  — Îhî.

  — Uite, aşa, punând mâna pe spatele ei. Dacă uiţi că are fund, şolduri, picioare sau mai ştiu eu ce – atunci înseamnă că partenera e o dansatoare grozavă.

  Nici de data asta nu fusese atentă la ce-i spusesem. Aşa că, un timp, am ignorat-o. Dansam doar, şi atâta tot. Doamne, ce bine dansa proasta! Buddy Singer şi orchestra lui împuţită cântau „E ceva ce nu se poate explica…” şi nici chiar ei nu reuşeau să strice bucata de tot. E o bucată foarte frumoasă. Dansam fără figuri – nu pot să sufăr tipii care se dau în spectacol pe ringul de dans —, dar variam totuşi destul de mult paşii şi ea mă urma de minune. Ce e nostim e că-mi închipuiam că şi ei îi place dansul, până când mi-a spus o tâmpenie cât capul