— Vai, îmi pare rău!

  — Unde ai tras? Poate că putem să ne întâlnim mâine să luăm un cocktail împreună.

  — Nu, mâine nu pot, i-am spus. Nu puteam decât azi.

  Ce cretin am fost. Nu trebuia să spun asta.

  — Îmi pare rău.

  — Am să-i transmit lui Eddie salutări din partea dumneavoastră.

  — Da? Sper c-o să te distrezi la new York. E un oraş măreţ!

  — Ştiu asta. Mulţumesc, noapte bună!

  Şi am închis telefonul.

  Mamă, de data asta chiar c-am ratat o ocazie. Aş fi putut măcar s-aranjez să luăm un cocktail împreună sau altceva.

  Capitolul 10

  ERA ÎNCĂ DESTUL DE DEVREME. NU MAI ŞTIU EXACT CÂT ERA ceasul, dar în orice caz nu prea târziu. Dacă e un lucru pe lume care-mi displace e să mă culc când nu sunt obosit. Aşa că am deschis geamantanele, am scos o cămaşă curată, apoi m-am dus în baie şi m-am spălat şi mi-am schimbat cămaşa. Ştiţi ce voiam să fac? Aveam de gând să mă duc jos şi să văd ce naiba se petrecea în „Salonul albastru”. „Salonul albastru” era numele barului din hotel.

  În timp ce-mi schimbam cămaşa, era cât pe-aci să-i dau telefon surioarei mele Phoebe. Mi-ar fi făcut plăcere să vorbesc cu ea. Avea cap şi bun-simţ. Dar nu voiam să risc să-i dau telefon, fiindcă era mică şi oricum n-ar fi fost trează şi, cu atât mai puţin, lângă telefon. M-am gândit că, dacă răspundea unul dintre părinţi, aş fi putut eventual să închid telefonul, dar nici asta n-ar fi mers. Şi-ar fi dat seama că sunt eu. Mama ştie întotdeauna când sunt eu. Are un al şaselea simţ. Dar tare mi-ar fi plăcut să stau puţin de vorbă cu Phoebe.

  Păcat că n-o cunoaşteţi, nu cred c-aţi văzut niciodată o fetiţă mai frumoasă sau mai isteaţă ca ea. E isteaţă foc! Vreau să spun că, de când a început să meargă la şcoală, a luat mereu numai note mari pe toată linia. De fapt, eu sunt singurul imbecil din familie. Frate-meu D. B. E scriitor şi aşa mai departe, iar frate-meu Allie – ăla care a murit şi de care v-am povestit – era un geniu. Eu sunt într-adevăr singurul imbecil. Dar ar trebui s-o cunoaşteţi pe Phoebe. Are păr roşu, cam cum avea Allie, şi vara îl poartă foarte scurt. Şi îl dă după urechi. Are urechi mici şi frumoase. Iarna îl lasă să crească, şi uneori mama îi face codiţe, alteori îl poartă aşa, pe spate. Dar e frumos oricum. Are numai zece ani. E cam ţâr, ca mine, dar e frumoasă şi-i stă bine pe patine cu rotile. M-am uitat odată, de la fereastră, cum trecea Fifth Avenue ca să se ducă în Central Park, şi era, aşa cum vă spuneam, genul de fată căreia îi stă bine pe patine cu rotile. Sunt sigur că v-ar plăcea. Vreau să spun că, dacă-i vorbeşti despre ceva, înţelege exact ce vrei să spui. Adică poţi s-o iei oriunde. Dacă, de pildă, o duci la un film prost, îşi dă imediat seama că-i prost. Şi dac-o duci la unul bun, îşi dă seama că-i bun. Odată, D. B. Şi cu mine am dus-o să vadă un film francez: Nevasta brutarului cu Raimu. A distrat-o grozav. Dar filmul ei preferat e 39 de trepte, cu Robert Donat. Ştie tot filmul pe dinafară, pentru că am dus-o să-l vadă de vreo zece ori. Şi uite, de exemplu, când Donat, încercând să se ascundă de poliţişti şi aşa mai departe, ajunge la ferma aceea din Scoţia, Phoebe întreabă în gura mare, în acelaşi timp cu scoţianul din film: „Poţi înghiţi scrumbia?” Ştie tot dialogul pe dinafară. Şi când profesorul din film, care de fapt e un spion neamţ, ridică degetul mic, căruia îi lipseşte o parte din falangă, ca să i-l arate lui Robert Donat, Phoebe i-o ia înainte şi ridică degetul ei mic şi mi-l bagă sub nas pe întuneric. E grozavă. V-ar plăcea. Singurul ei cusur este că uneori e puţin prea sentimentală. E foarte sensibilă pentru un copil. Zău că e. Şi ştiţi ce mai face? Scrie întruna cărţi, numai că le lasă la jumătate. Toate sunt despre o puştoaică pe care o cheamă Hazel Weatherfied – dar Phoebe scrie „Hazle”. Hazle Weatherfield e o fetiţă-detectiv. La început s-ar părea că e orfană, dar taică-su tot apare mereu din senin şi e întotdeauna „un domn înalt, frumos şi are vreo 20 de ani”. Povestea asta mă distrează grozav! Phoebe! Jur că v-ar plăcea şi dumneavoastră. Era deşteaptă chiar şi când era numai de-o şchioapă! Când era mică, mică de tot, şi mă duceam cu Allie în parc, o luam cu noi, mai ales duminica. Allie avea o barcă cu pânze şi-i plăcea duminica să se joace cu ea pe lac. O luam şi pe Phoebe cu noi. Îşi punea mănuşi albe şi mergea între noi ca o doamnă adevărată. Şi când discutam câte ceva cu Allie, despre vreun lucru, aşa, în general, Phoebe asculta. Câteodată uitam de ea, că era tare mititică, dar ne amintea imediat că-i cu noi. Me întrerupea, dându-i lui Allie sau mie un ghiont, şi ne spunea: „Cine? Cine a spus asta? Bobby sau doamna?” Şi noi îi spuneam cine şi ea făcea: „Aha!” şi pe urmă continua să asculte şi aşa mai departe. Şi pe Allie îl distra Phoebe! Adică vreau să spun că şi Allie era topit după ea. Acum are zece ani şi nu mai e chiar atât de mică, dar toţi sunt nebuni după ea, toţi cei care au cap.

  În orice caz, e un om cu care îţi face plăcere oricând să vorbeşti la telefon. Dar mi-era prea frică să nu răspundă bătrânii şi să afle că sunt la New York, că m-au dat afară de la Pencey, şi aşa mai departe. Mi-am pus deci cămaşa, m-am îmbrăcat, am luat ascensorul şi am coborât