mine. Îmi tot impun reguli de conduită şi le calc imediat. Anul trecut mi-am impus să renunţ să mă mai aiuresc cu fete de care, de fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, mi-e silă. Şi totuşi, nu m-am ţinut de legământ. L-am călcat în aceeaşi săptămână – de fapt, în aceeaşi seară. Am petrecut toată noaptea sărutându-mă cu o fată îngrozitor de artificială, una Anne-Louise Sherman. Sexualitatea e un lucru tare complicat, n-o pot înţelege. Zău că nu!

  În timp ce stăteam aşa la fereastră, am început să mă gândesc ce-ar fi să-i dau un telefon drăguţei Jane – vreau să spun, să-i dau un telefon interurban, la B. M., unde învăţa, în loc s-o chem pe maică-sa, şi să aflu când se întoarce acasă. Bineînţeles că nu era frumos să telefonezi studentelor noaptea, dar aveam un plan. Voiam să spun oricui mi-ar fi răspuns că sunt unchiul ei şi că mătuşă-sa tocmai suferise un accident mortal de maşină şi trebuie să vorbesc imediat cu Jane. Totul ar fi mers ca pe roate. Singurul motiv pentru care n-am chemat-o e că n-aveam chef. Şi dacă n-ai chef, nu poţi trage bărbi cum trebuie.

  După un timp, m-am aşezat într-un fotoliu şi am fumat vreo câteva ţigări. Trebuie să recunosc că mă simţeam ca musca-n lapte. Apoi, deodată, mi-a venit o idee. Mi-am scos portofelul şi am început să caut o adresă primită de la un tip, unul de la Princeton21 pe care-l cunoscusem la o petrecere în vară. În cele din urmă, am găsit-o. Prinsese o culoare ciudată de la portofelul meu, dar scrisul tot se mai desluşea. Era adresa unei fete, care – după spusele amicului de la Princeton —, fără să fie ceea ce se cheamă o damă, călca pe de lături din când în când. O adusese odată la o petrecere la Princeton, şi după aia aproape că-l dăduseră afară din şcoală. Era un fel de dansatoare care făcea striptease, sau ceva asemănător. În orice caz, m-am dus la telefon şi am chemat-o. O chema Faith Cavendish şi locuia pe strada 65 colţ cu Broadway, la „Stanford Arms Hotel”, care trebuie să fi fost o cloacă.

  O clipă am crezut că nu-i acasă sau mai ştiu eu ce. Nu răspundea nimeni. Apoi, în cele din urmă, cineva a ridicat receptorul.

  — Alo? am zis.

  Mi-am îngroşat vocea cât am putut, ca să nu-şi dea seama ce vârstă am. De altfel, vocea mea era şi aşa destul de groasă.

  — Alo, mi-a răspuns o voce de femeie, nu prea prietenoasă.

  — Domnişoara Faith Cavendish?

  — Cine-ntreabă? a răspuns ea. Cine naiba mă cheamă la ora asta?

  M-am cam speriat.

  — Ştiu că-i târziu, i-am zis cu o voce de om matur. Dar sper c-o să mă iertaţi. Eram foarte dornic să dau de dumneavoastră.

  I-am spus toate astea pe un ton cât se poate de politicos. Zău că da!

  — Dar cine e la telefon?

  — Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. Sunt un prieten de-al lui Eddie Birdsell. Eddie mi-a spus că dacă vin la New York să mă întâlnesc neapărat cu dumneavoastră, să bem un pahar împreună.

  — Cine? Cum zici că-l cheamă pe prietenul dumitale?

  Mamă, era ca o panteră! Aproape că urla la mine!

  — Edmund Birdsell. Eddie Birdsell… i-am spus.

  Nu-mi mai aminteam dacă numele lui era Edmund sau Edward. Îl întâlnisem o singură dată la o petrecere nenorocită.

  — Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, Jack22! Şi dacă-ţi închipui că-mi face plăcere să mă trezească cineva din somn în mijlocul…

  — Eddie Birdsell. De la Princeton, i-am spus.

  Se vedea clar că repeta în gând numele, căutând să şi-l amintească.

  — Birdsell, Birdsell… de la Princeton… de la colegiul Princeton?

  — Da, i-am spus.

  — Eşti de la Princeton?

  — Mai mult sau mai puţin!

  — A… Şi ce mai face Eddie? m-a întrebat. Să ştii că-i o oră foarte curioasă să dai cuiva telefon. Auzi la ce oră să sune!

  — E bine. M-a rugat să vă transmit toate cele bune din partea lui.

  — Mulţumesc. Transmite-i şi dumneata toate cele bune din partea mea. E un băiat drăguţ. Ce mai face?

  Devenise, brusc, nemaipomenit de prietenoasă.

  — Păi, ştiţi… Tot aia şi tot aia! i-am răspuns.

  De unde naiba să ştiu eu ce face? Abia îl cunoşteam. Mici măcar nu ştiam dacă mai e la Princeton.

  — N-aţi vrea să ne întâlnim să luăm un cocktail împreună?

  — Dumneata ai idee cât e ceasul? mi-a replicat. Dar, în orice caz, îmi dai voie să te întreb cum te cheamă? Căpătase brusc un accent britanic. După voce pari mai degrabă tânăr.

  Am râs.

  — Mulţumesc de compliment, i-am zis cât se poate de amabil. Mumele meu e Holden Caulfield.

  Ar fi trebuit să-i dau un nume fals, dar nu mi-a venit niciunul în minte.

  — Ascultă, domnule Cawffle, n-am obiceiul să fixez întâlniri în mijlocul nopţii. Sunt o fată care munceşte!

  — Mâine-i duminică, i-am spus.

  — Bine, dar oricum. Trebuie să mă odihnesc. Să fiu frumoasă! Ştii cum e!

  — Şi eu care credeam c-o să bem măcar un cocktail împreună. Nu e chiar atât de târziu!

  — Eşti foarte drăguţ, mi-a spus. De unde suni? Unde eşti?

  — Eu? Într-o cabină telefonică!

  — Aşa! a spus ea, după care a urmat o lungă pauză. Ascultă, mi-ar face mare plăcere să ne întâlnim odată, domnule Cawffle. Ai o voce foarte simpatică. Dar acum e târziu.

  — Aş putea să vin la dumneavoastră.

  — În mod normal aş fi răspuns: perfect. Vreau să spun că mi-ar fi făcut plăcere să vii să bem un pahar, dar colega mea de cameră e bolnavă. A zăcut toată seara fără să poată închide ochii. Şi abia acum a adormit. Şi,