Nu voiam să mă cert cu el.

  — Bine, i-am spus.

  Apoi, deodată, mi-a venit o idee:

  — Ascultă, ştii raţele alea de pe lac, la ieşirea dinspre sud a parcului? Lacul ăla mititel? Spune-mi, nu cumva ştii unde se duc raţele când îngheaţă apa? Nu cumva ştii?

  Îmi dădeam seama că există o şansă la un milion să ştie. S-a întors şi s-a uitat la mine ca la un nebun.

  — Ce te-a apucat, amice? mi-a zis. Vrei să-ţi baţi joc de mine?

  — Nu. Voiam să ştiu, asta-i tot.

  Nu mi-a mai spus nimic, aşa că nu i-am mai spus nici eu. Când am ieşit din Central Park, în dreptul străzii 90 mi-a spus:

  — Ei, amice, acum încotro?

  — Păi, de fapt, nu vreau să trag la un hotel din East Side20, că s-ar putea să mă întâlnesc cu cunoştinţe, şi eu călătoresc incognito, i-am zis.

  Nu pot suferi să spun lucruri de astea de prost-gust, cum ar fi: „călătoresc incognito”. Dar când sunt cu un tip de prost-gust mă port şi eu ca atare.

  — Nu cumva ştii ce orchestră cântă la „Taft” sau la „New Yorker”?

  — N-am idee, Mac.

  — Bine, atunci du-mă la „Edmont”, i-am spus. Nu vrei să te opreşti în drum să bei ceva cu mine? Te invit. Sunt plin de bani.

  — Nu pot, şefule. Îmi pare rău!

  Era sigur o companie simpatică. Avea o personalitate deosebită.

  M-am dus la „Edmont Hotel”, unde mi-am luat o cameră. În taxi îmi pusesem şapca roşie de vânătoare – numai aşa, de plăcere —, dar am scos-o înainte de a mă duce la recepţie, nu voiam s-arăt ca un trăsnit sau mai ştiu eu ce. Culmea ironiei e că atunci nu ştiam că hotelul ăla păcătos era plin de perverşi şi de cretini. Peste tot dădeai numai de psihopaţi.

  Mi-au dat o prăpădită de cameră care dădea într-o curte interioară; pe fereastră nu se vedea decât cealaltă aripă a hotelului. Asta era perspectiva pe care o aveam. Dar mie mi-era totuna. Eram prea amărât să-mi pese dacă am o vedere frumoasă sau nu. Valetul care m-a condus era un tip foarte bătrân, să fi avut vreo şaizeci şi cinci de ani. Era şi mai jalnic decât camera. Unul dintre tipii ăia cheli, care-şi aduc tot părul dintr-o parte ca să-şi acopere chelia. Decât să fac una ca asta, aş prefera să fiu chel. În orice caz, frumoasă slujbă pentru un bătrân de şaizeci şi cinci de ani. Să cari valize şi s-aştepţi să-ţi pice câte un bacşiş. Îmi închipui că prea deştept nu era, dar, în orice caz, e groaznic.

  După ce-a ieşit, am rămas un timp cu paltonul şi cu toate cele pe mine, uitându-mă pe fereastră. N-aveam altceva de făcut. Nici nu vă puteţi închipui ce se petrecea în aripa cealaltă. Şi nici nu se sinchiseau să lase storurile. Am văzut un tip cu părul cărunt şi cu un aer respectabil, în izmene, făcând lucruri pe care, dacă vi le-aş spune, nu le-aţi crede. Întâi şi-a pus geamantanul pe pat. Apoi a scos o întreagă garderobă de femeie, cu care s-a îmbrăcat. Ciorapi de mătase, pantofi cu toc înalt, sutien şi o centură, din alea de care atârnau elastice, şi aşa mai departe. Pe urmă, şi-a pus o rochie neagră de seară, mulată pe corp. Zău. Pe urmă, a început să se plimbe prin cameră cu paşi mărunţi, cum umblă femeile, şi să fumeze şi să se admire în oglindă. Şi era singur. Dacă nu cumva mai era cineva în baie – dar, de unde stăteam eu, nu se vedea baia. Un etaj mai sus, am văzut un bărbat şi o femeie împroşcându-se cu apă, pe care o luau în gură. Se poate să nu fi fost apă, ci alcool, că n-am putut să-mi dau seama ce aveau în pahare. În orice caz, întâi a luat el o gură şi a stropit-o pe ea, şi pe urmă a făcut şi ea la fel, împroşcându-l pe el – făceau cu schimbul, lua-i-ar naiba! Păcat că nu i-aţi văzut! Râdeau ca istericii, de parc-ar fi făcut lucrul cel mai cu haz de pe lume. Nu glumesc, hotelul colcăia de perverşi. Cred că eram singurul tip normal din tot hotelul – şi asta nu înseamnă mare lucru. Era cât pe-aci să-i trimit o telegramă amicului Stradlater, să vină la New York cu primul tren. Cred c-ar fi domnit în hotelul ăsta.

  Nenorocirea e că atunci când te uiţi la porcăriile astea nu-ţi mai poţi lua ochii de la ele. Şi, pe urmă, fata aia cu apa arăta destul de bine. Asta-i nenorocirea cu mine! Eu cred că sunt cel mai mare obsedat sexual. Uneori îmi vin în minte nişte ticăloşii foarte mari, de la care nu m-aş da îndărăt dacă s-ar ivi ocazia. Înţeleg chiar că poate fi foarte amuzant, într-un fel parşiv, să te-mbeţi cu o fată şi s-o împroşti cu apă sau cu alcool pe faţă şi ea pe tine. Dar, la drept vorbind, nu-mi place ideea. Dacă stai şi te gândeşti bine, e o porcărie. Cred că, dacă nu-ţi place o fată cu adevărat, nu trebuie să te aiureşti cu ea, iar dacă într-adevăr îţi place, înseamnă că-ţi place şi faţa ei, şi atunci nu se poate să faci porcării d-astea şi s-o împroşti cu apă. Păcat că o porcărie d-asta poate fi uneori amuzantă. Iar când încerci să nu fii prea păcătos sau să nu strici un lucru într-adevăr frumos, vezi că fetele te privesc cam curios. Am cunoscut acu' vreo doi ani o fată care era şi mai stricată decât mine! Mamă, ce stricată era! Totuşi, un timp ne-am distrat destul de bine, aşa, într-un fel cam păcătos! Amorul ăsta fizic e un lucru tare complicat, nu ştiu niciodată ce naiba se întâmplă cu