atunci a venit conductorul să-i ceară doamnei Morrow biletul, şi am lăsat totul baltă. Totuşi, îmi părea bine că-i trăsesem câteva bărbi. Tipii ăştia ca Morrow, care-i plesnesc pe alţii peste fund cu prosopul ud – dorind să-i lovească cât mai tare ca să-i doară – sunt nişte javre, nu numai în copilărie, ci toată viaţa. Dar fac prinsoare că, după toate bărbile mele, doamna Morrow va fi convinsă că fi-su e un băiat modest şi timid care nu ne-a lăsat să-l propunem să fie ales şeful clasei. E posibil. Nu se ştie niciodată. Mamele sunt cam fraiere când e vorba de lucruri d-astea.

  — Ce-aţi zice de-un cocktail? am întrebat-o.

  Simţeam nevoia să beau.

  — Putem merge la vagon-restaurant. Vreţi?

  — Bine, dar ai voie să comanzi alcool? m-a întrebat.

  N-a vrut să fie antipatică, sau să-şi dea aere de superioritate. Era prea drăguţă pentru asta.

  — Păi, de fapt, nu; nu prea. Cu toate că de obicei îi duc, fiindcă-s înalt, i-am spus. Şi, pe urmă, am o grămadă de fire albe în cap.

  Am întors capul într-o parte şi i-am arătat părul meu cărunt. Asta pur şi simplu a fascinat-o.

  — Haideţi cu mine. De ce nu vreţi? i-am zis.

  Mi-ar fi făcut plăcere să vină.

  — Nu. Cred că e mai bine să nu viu. Dar îţi mulţumesc foarte mult, drăguţule. De altfel, cred că vagonul-restaurant e închis. E foarte târziu!

  Avea dreptate. Uitasem cu totul cât era ceasul.

  Apoi s-a uitat la mine şi m-a întrebat ceea ce mă temeam eu că o să mă întrebe de la început:

  — Ernest mi-a scris că se întoarce miercuri acasă, că vacanţa de Crăciun începe abia miercuri. Sper că nu te-au chemat acasă că s-a îmbolnăvit cineva din familie.

  Părea într-adevăr îngrijorată. Se vedea bine că nu mă întrebase numai aşa, ca să fie indiscretă.

  — Nu, acasă-s toţi sănătoşi, i-am răspuns. Dar e vorba de mine. Trebuie să mă operez.

  — Vai, îmi pare foarte rău! mi-a zis.

  Şi chiar îi părea. Am regretat din prima clipă că-i spusesem asta, dar era prea târziu.

  — Nu e nimica grav. Am o tumoare mică, foarte mică, la creier.

  — Vai, nu! a exclamat ea îngrozită, ducându-şi mâna la gură.

  — N-aveţi nici o grijă! E superficială. Şi e foarte mică. Se poate scoate în două minute.

  Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar. Numai ca să nu mai mint. Când încep să mint şi am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.

  După asta n-am mai discutat nimic. Ea s-a apucat să citească un Vogue pe care-l adusese cu ea, şi eu m-am uitat, un timp, pe fereastră. A coborât la Newark18. Mi-a urat noroc la operaţie şi numai bine. Continua să-mi spună Rudolph. Apoi m-a invitat să vin la vară să-l văd pe Ernie la Gloucester, în Massachusetts. Mi-a spus că au o casă chiar pe plajă şi un teren de tenis, şi aşa mai departe. Dar i-am mulţumit şi i-am spus că la vară plec în America de Sud cu mama-mare. Asta întrecea toate celelalte minciuni, fiindcă mama-mare nici măcar nu iese din casă, decât poate ca să se ducă la vreun păcătos de matineu sau mai ştiu eu ce. Dar nu m-aş fi dus să-l văd pe porcu' de Morrow nici dacă mi-ar fi dat cineva toţi banii din lume, nici dac-aş fi fost în pragul disperării.

  Capitolul 9

  PRIMUL LUCRU PE CARE L-AM FĂCUT CÂND AM COBORÂT ÎN gara Pennsylvania a fost să mă duc la o cabină telefonică. Aveam chef să chem pe cineva la telefon, pe oricine. Mi-am lăsat valizele afară, chiar în faţa cabinei, ca să le pot vedea. Când am pus mâna pe telefon, mi-am dat seama că n-am pe cine să sun. Frate-meu D. B. Era la Hollywood. Phoebe, soră-mea cea mititică, se culcă pe la nouă, aşa că nu puteam s-o sun nici pe ea. Nu s-ar fi supărat dac-aş fi trezit-o, dar, din păcate, nu răspundea ea. Răspundeau bătrânii. Prin urmare, a trebuit să renunţ. M-am gândit să-i dau un telefon mamei lui Jane Gallagher şi s-o întreb când începe Jane vacanţa. Dar nu prea aveam chef. Şi, afară de asta, era prea târziu ca să telefonez. M-am gândit s-o sun pe Sally Hayes, o fată cu care ieşeam eu de obicei, mai ales că ştiam că intrase în vacanţă – fiindcă-mi scrisese o scrisoare lungă şi sentimentală, în care mă invitase să vin de ajunul Crăciunului s-o ajut să împodobească pomul şi aşa mai departe – dar mi-era teamă că răspunde maică-sa la telefon. Maică-sa o cunoştea pe mama, şi parc-o vedeam alergând, cu riscul să-şi rupă un picior, ca să-i telefoneze că sunt la New York. Şi, pe urmă, nu prea mă încânta ideea să vorbesc cu bătrâna doamnă Hayes. I-a spus odată lui Sally că sunt un stricat. Că sunt un stricat şi că n-am nici un scop în viaţă. Pe urmă m-am gândit să-l sun pe Carl Luce, un tip care învăţa pe vremea mea la Whooton. Dar nu-mi era prea simpatic. Aşa că, în cele din urmă, n-am mai sunat pe nimeni. Am ieşit din cabină, după ce stătusem acolo vreo douăzeci de minute, mi-am luat valizele, am pornit-o spre pasajul subteran unde erau taxiurile şi am luat un taxi.

  Tare mai sunt distrat. I-am dat şoferului adresa mea de acasă, numai aşa, din obişnuinţă – vreau să spun că uitasem de tot că voiam să trag pentru vreo două zile la hotel şi să nu mă duc acasă decât când începea vacanţa. Nu mi-am amintit decât când am ajuns pe la jumătatea parcului. Atunci i-am spus şoferului:

  — Te rog să întorci cum ai ocazia. Ţi-am dat o adresă greşită, vreau să ajung înapoi în centru.

  Dar şoferul voia să facă pe deşteptul.

  — Mu