plac. Nu vreau să spun că sunt un obsedat sexualul sau mai ştiu eu ce, cu toate că nu pot spune că nu mă interesează din punctul ăsta de vedere. Dar ce vreau să spun e că îmi plac aşa, pur şi simplu. Veşnic îşi lasă valizele în mijlocul drumului. Aşadar, stăteam unul lângă altul, când deodată mi-a zis:

  — Vă rog să mă scuzaţi, dar eticheta aia nu cumva e de la Pencey?

  Se uita la geamantanele mele, aşezate sus în plasă.

  — Ba da, i-am răspuns.

  Avea dreptate. Rămăsese o afurisită de etichetă pe una din valize. Făcea o impresie foarte proastă, recunosc.

  — A, va să zică înveţi la Pencey?

  Avea o voce frumoasă. O voce care suna, sigur, bine la telefon. Ar fi trebuit să umble cu telefonul la ea.

  — Da, i-am răspuns.

  — Vai, ce bine. Poate că-l cunoşti şi pe fiul meu. Ernest Morrow? Învaţă tot la Pencey.

  — Da, îl cunosc. E în aceeaşi clasă cu mine.

  Fiul ei era cel mai mare porc din câţi urmaseră vreodată la Pencey de când s-a înfiinţat şcoala asta împuţită. De câte ori venea pe culoar de la duş, plesnea băieţii peste fund cu prosopul ud. Ăsta era tipul.

  — Vai, ce bine-mi pare! mi-a spus doamna.

  Nu era vulgară. Era simpatică şi drăguţă.

  — Am să-i spun lui Ernest că ne-am întâlnit. Cum te cheamă, drăguţule?

  — Rudolph Schmidt, i-am răspuns.

  N-aveam nici un chef să-i înşir toată biografia mea. Rudolph Schmidt era numele portarului de la Pencey.

  — Îţi place la Pencey? m-a întrebat.

  — Nu e rău! Nu e raiul pe pământ, dar nu e mai rău ca la alte şcoli. Unii dintre profesori sunt destul de conştiincioşi.

  — Lui Ernest îi place la nebunie.

  — Ştiu, i-am spus.

  Apoi am început să-i trag bărbi.

  — Se adaptează foarte uşor. Zău că da. Vreau să spun că ştie să se adapteze.

  — Crezi? m-a întrebat.

  Părea c-o interesează grozav problema.

  — Ernest? Sigur! i-am zis.

  Apoi m-am uitat la ea în timp ce-şi scotea mănuşile. Mamă, ce briliante avea.

  — Mi-am rupt o unghie când am coborât din taxi, mi-a spus.

  Şi-a ridicat privirea şi mi-a zâmbit. Avea un zâmbet grozav. Zău avea. Majoritatea oamenilor nu zâmbesc sau, când zâmbesc, au un zâmbet antipatic.

  — Taică-su şi cu mine ne cam facem griji cu Ernest uneori. Uneori avem impresia că nu e destul de comunicativ.

  — Cum adică?

  — Păi, el e un băiat foarte sensibil şi nu s-a împrietenit niciodată cu ceilalţi băieţi. Poate că ia lucrurile puţin prea în serios pentru vârsta lui.

  Sensibil. Să mor de râs, nu alta. Era tot atât de sensibil ca un scaun de toaletă.

  M-am uitat la ea. Nu părea proastă. Părea că-şi dă seama ce măgar e fi-su. Dar sigur nu poţi fi niciodată, vreau să spun, când e vorba de mame. Mamele sunt toate cam nebune. Totuşi, mie mama amicului Morrow îmi plăcea. Era foarte bine.

  — Nu vreţi o ţigară? am întrebat-o.

  S-a uitat în jur, apoi mi-a spus:

  — Am impresia că ăsta nu-i vagon de fumători, Rudolph!

  Rudolph. Să mor de râs, nu alta!

  — Nu-i nimic. Fumăm până încep să ţipe la noi, i-am spus.

  I-am oferit o ţigară, apoi i-am aprins-o.

  Arăta bine când fuma. Trăgea bineînţeles în piept şi-aşa mai departe, dar nu cu patimă, cum fac cele mai multe femei de vârsta ei. Avea foarte mult farmec. Şi, dacă vreţi să ştiţi, avea şi sex appeal, cu carul.

  S-a uitat cam curios la mine, apoi, deodată, mi-a spus:

  — Poate mă înşel, dar am impresia că-ţi curge sânge din nas, drăguţule!

  Am dat din cap şi mi-am scos batista din buzunar.

  — M-a lovit cineva cu un bulgăre de zăpadă – un bulgăre îngheţat.

  I-aş fi spus tot adevărul, dar era prea lung de povestit. Îmi plăcea. Începuse chiar să-mi pară rău că-i spusesem că mă cheamă Rudolph Schmidt.

  — Ernie, i-am zis, e unul dintre băieţii cei mai iubiţi de la Pencey. Ştiaţi?

  — NU. Nu ştiam.

  Am dat din cap.

  — E adevărat că ne-a trebuit destul de mult ca să ajungem să-l cunoaştem. E un tip curios. Are şi el ciudăţeniile lui. Ştiţi şi dumneavoastră, nu? Uite, de pildă, când l-am întâlnit prima dată, când l-am cunoscut, am avut impresia că-i snob. Aşa am crezut. Dar nu e. Are doar un caracter mai special, mai original, şi îţi trebuie timp ca să-l cunoşti.

  Doamna Morrow nu mai spunea nimic, dar, mamă, s-o fi văzut. Încremenise pe banchetă. Aşa-s mamele, nu le trebuie altceva decât s-audă că băiatul lor e un tip nemaipomenit.

  Abia atunci am început să-i trag bărbi cu adevărat.

  — V-a povestit despre alegeri? am întrebat-o. Despre alegerile din clasa noastră?

  Clătină din cap. Părea fascinată. Zău că da.

  — Câţiva dintre noi voiam ca Ernie să fie şeful clasei. Vreau să spun că asta era dorinţa unanimă. Vreau să spun că era singurul băiat care ar fi putut într-adevăr să facă o treabă, i-am spus.

  Mamă, ce-o duceam.

  — Dar l-au ales pe altul – unul Harry Fencer. L-au ales numai pentru că Ernie nu ne-a lăsat să-l propunem pe el. Fiindcă-i atât de timid şi de modest. A refuzat… E groaznic de timid. Ar trebui să încercaţi să-l dezbăraţi de asta!

  M-am uitat la ea.

  — Nu v-a povestit nimic de toate astea?

  — Nu, nu mi-a povestit nimic.

  Am dat din cap.

  — Aşa-i Ernie! Aşa-i el. Ăsta-i singurul lui cusur – e prea timid şi prea modest. Zău c-ar trebui să încercaţi să-l convingeţi să mai renunţe din când în când la toate astea.

  Tocmai