mă simţeam trist şi singur. Aşa c-am luat o hotărâre: m-am decis să iau o cameră la un hotel din New York – la un hotel foarte ieftin şi aşa mai departe – şi să mă distrez până miercuri, şi pe urmă, miercuri, să mă întorc acasă, odihnit şi bine dispus. După socotelile mele, părinţii n-aveau să primească decât marţi sau miercuri scrisoarea prin care bătrânul Thurmer îi anunţa că fusesem dat afară. Nu voiam s-ajung acasă înaintea scrisorii, şi înainte ca ei s-o fi digerat bine. Nu voiam să fiu acolo în clipa când o primeau. Mama poate deveni uneori foarte isterică. În schimb, după ce se obişnuieşte cu o idee, e chiar drăguţă. Şi, pe urmă, aveam nevoie de o mică vacanţă. Nervii mei erau în batistă. Zău că erau.

  În orice caz, asta am hotărât să fac. Aşa că m-am întors în cameră, am aprins lumina şi am început să-mi strâng lucrurile, şi aşa mai departe! O bună parte erau gata împachetate. Stradlater nici nu s-a trezit. Am aprins o ţigară, m-am îmbrăcat şi pe urmă am făcut cele două valize. Nu mi-a trebuit mai mult de două minute. Sunt foarte operativ la împachetat.

  Totuşi, un lucru m-a cam întristat. Am împachetat şi patinele noi pe care mi le trimisese mama doar cu vreo două zile în urmă. Şi asta m-a întristat. Mi-o închipuiam pe mama intrând la Spaulding17 şi asaltându-l pe vânzător cu un milion de întrebări naive – în timp ce pe mine mă dăduseră din nou afară de la şcoală. Asta mă întrista! De fapt, mama nici nu-mi cumpărase patinele de care aveam nevoie – eu aveam nevoie de patine de viteză şi ea îmi cumpărase patine de hochei —, dar oricum, tot m-a întristat. Aproape întotdeauna, când îmi dă cineva un cadou, până la urmă mă întristez.

  După ce am isprăvit cu împachetatul, m-am apucat să-mi număr banii. Nu-mi mai amintesc exact câţi erau, dar ştiu că eram destul de bine căptuşit. Tocmai primisem cu vreo săptămână înainte o sumă serioasă de la mama-mare. Mama-mare e foarte generoasă. S-a cam ramolit – e a naibii de bătrână —, aşa că-mi trimite bani de ziua mea de naştere, cel puţin de patru ori pe an. Dar, cu toate că eram destul de bine căptuşit, m-am gândit că un dolar, doi în plus nu strică, nu se ştie niciodată. Aşa c-am ieşit pe coridor şi m-am dus să-l trezesc pe Frederick Woodruff, tipul căruia îi împrumutasem maşina de scris. L-am întrebat cât îmi dă pe ea. Era destul de bogat. Mi-a spus că nu ştie cât să-mi dea. Şi că nici nu prea are chef s-o cumpere. Dar, până la urmă, tot a cumpărat-o. Costase vreo nouăzeci de dolari, dar el nu mi-a dat decât douăzeci. Era supărat că-l trezisem.

  Când în sfârşit am fost gata de plecare, cu valizele în mână şi tot, m-am oprit în capul scării şi m-am uitat pentru ultima dată de-a lungul blestematului de coridor. Aproape că plângeam. Nu ştiu de ce, Mi-am pus pe cap şapca roşie de vânătoare cu cozorocul la spate, aşa cum îmi plăcea mie, şi am strigat cu toată puterea, aşa, de-al naibii:

  — Somn uşor, cretinilor!

  Pun rămăşag că am trezit toţi măgarii de pe etaj. Apoi am ieşit naibii, cât am putut mai repede. Un tâmpit aruncase coji de alune americane pe scară şi era cât pe ce să-mi rup gâtul.

  Capitolul 8

  ERA PREA TÂRZIU CA SĂ TELEFONEZ DUPĂ UN TAXI AŞA C-A trebuit s-o întind pe jos până la gară. Nu era prea departe, dar se lăsase frig al naibii şi se mergea greu prin zăpadă, iar valizele mă tot pocneau peste picioare. Mă bucuram totuşi că sunt afară la aer curat şi aşa mai departe. Singura nenorocire era că, din cauza frigului, începuseră să mă doară nasul şi locul acela de sub buza de sus unde mă atinsese Stradlater. Îmi strivise buza de dinţi şi mă cam durea. În schimb, la urechi mi-era cald şi bine. Şapca pe care-o cumpărasem avea clape pentru urechi, aşa că le-am dat drumul – nu-mi mai păsa cum arătam. Oricum, tot nu mă vedea nimeni, că toţi erau în cârpe.

  Când am ajuns la gară, am avut noroc că n-a trebuit să aştept trenul decât vreo zece minute. În timp ce aşteptam, am luat puţină zăpadă cu mâna şi m-am spălat cu ea pe faţă. Eram încă plin de sânge.

  De obicei, îmi place să merg cu trenul, mai ales noaptea, când înăuntru e lumină şi geamurile sunt negre de întunericul de afară, şi prin vagoane circulă câte un tip care vinde cafele, sandvişuri şi reviste. De obicei, cumpăr un sandviş cu şuncă şi vreo patru reviste. Şi când călătoresc noaptea cu trenul, reuşesc uneori să citesc fără să vărs o poveste d-alea tâmpite de prin reviste. Ştiţi de care. D-alea cu o grămadă de tipi artificiali cu faţa uscată, pe care-i cheamă David, şi o grămadă de tipe artificiale, pe care le cheamă Linda sau Marcia, care le aprind mereu pipa blestemaţilor ălora de David. În orice caz, noaptea, în tren, reuşesc să citesc chiar şi porcării d-acelea. De data asta însă nu puteam. N-aveam chef. Stăteam aşa, fără să fac nimic. Mi-am scos doar şapca de vânătoare şi am vârât-o în buzunar.

  Şi deodată, la Trenton s-a urcat o doamnă care s-a aşezat lângă mine. Fiind cam târziu, vagonul era aproape gol, cu toate astea, în loc să se aşeze pe o banchetă goală, s-a aşezat lângă mine, fiindcă avea un geamantan mare, şi eu stăteam pe bancheta din faţă. Şi-a trântit geamantanul drept în mijlocul culoarului, în aşa fel încât conductorul sau oricine ar fi trecut pe acolo s-ar fi împiedicat de el. Avea nişte orhidee prinse în piept ca şi cum ar fi fost la o petrecere sau la un bal. Cred c-avea vreo patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, dar arăta foarte bine. Îmi plac femeile. Zău că-mi