— Nu zău! Chiar aşa a zis?

  I-am spus că am glumit, apoi m-am dus şi m-am întins pe patul lui Ely. Mamă, ce rău mi-era! Şi ce singur mă simţeam!

  — În camera asta pute, i-am zis. Simt mirosul ciorapilor tăi de la distanţă! Nu-i dai niciodată la spălat?

  — Dacă nu-ţi place, ştii ce-ai de făcut, îmi zise Ackley.

  Deştept băiat, n-am ce zice.

  — Ce-ar fi să stingi lumina? Ce naiba!

  Totuşi, nu m-am grăbit s-o sting. Stăteam întins pe patul lui Ely şi mă gândeam la Jane şi la tot restul. Când mă gândeam la Jane şi mi-o închipuiam stând undeva cu Stradlater, în maşina nemernicului de Ed Banky, simţeam că turbez. De câte ori îmi aduceam aminte de asta, îmi venea să săr pe fereastră. Dumneavoastră nu-l cunoaşteţi pe Stradlater. Eu îl cunosc. Mai toţi băieţii de la Pencey se laudă tot timpul că se culcă cu fete – ca Ackley, de exemplu —, dar Stradlater chiar se culca. Zău că da.

  — Ackley, puiule, i-am zis, spune-mi povestea vieţii tale: trebuie să fie pasionantă.

  — Ce-ar fi să stingi naibii lumina? Trebuie să mă scol mâine devreme să mă duc la biserică!

  M-am ridicat şi, fiindcă ţinea neapărat, am stins lumina. Apoi m-am întins din nou pe patul lui Ely.

  — Ce-ai de gând? Să dormi în patul lui Ely? mi-a zis.

  Ackley ăsta era ospitalitatea în persoană.

  — Poate că da. Poate că nu. Nu-ţi face probleme…

  — Nu-mi fac, dar nu mi-ar plăcea să se întoarcă Ely pe neaşteptate şi să găsească pe cineva…

  — Linişteşte-te, că nu dorm aici! Nu vreau să abuzez de ospitalitatea ta generoasă.

  Câteva clipe mai târziu, sforăia ca nebunul. Iar eu am rămas aşa, întins în întuneric, străduindu-mă să nu mă mai gândesc la Jane şi la Stradlater în maşina păcătosului de Ed Banky. Dar era aproape imposibil. Din nenorocire, cunoşteam metodele amicului Stradlater. Şi asta mă înnebunea şi mai tare. Mi s-a întâmplat odată să avem amândoi întâlnire cu câte o fată şi să stăm toţi patru în maşina lui Ed Banky. Stradlater cu fata lui stăteau în spate, şi eu în faţă. Nici nu vă închipuiţi ce tehnică avea tipul. Începea să vrăjească fata cu o voce joasă, caldă, sinceră, de parcă ar fi vrut să-i arate că nu-i numai un tip bine, ci şi un băiat bun şi sincer. Mi se întorcea stomacul pe dos auzindu-l cum vorbea. Fata tot spunea mereu: „Nu…te rog… nu trebuie… Te rog”. Dar Stradlater continua s-o vrăjească cu o voce sinceră, de parc-ar fi fost Abraham Lincoln, şi în cele din urmă nu se mai auzea nimic. O linişte îngrozitoare. Era jenant! Nu cred că s-a culcat cu ea atunci – dar, în orice caz, puţin i-a lipsit. Foarte puţin.

  Şi, cum stăteam aşa, străduindu-mă să nu mă mai gândesc, l-am auzit pe Stradlater venind de la spălător şi întorcându-se în camera noastră. L-am auzit cum îşi strânge lucrurile lui împuţite de toaletă şi tot restul şi cum deschide fereastra. Era mort după aer curat. Apoi, puţin mai târziu, a stins lumina. Nici măcar nu se uitase să vadă unde sunt.

  Chiar şi afară pe stradă era trist. Nu mai trecea nici o maşină, nu se mai auzea nici un zgomot. Mă simţeam atât de singur şi de nenorocit, încât am simţit nevoia să-l trezesc pe Ackley.

  — Hei, Ackley, i-am spus, aproape în şoaptă, ca să nu mă audă Stradlater prin draperia de la duş.

  Dar Ackley nu m-a auzit.

  — Hei, Ackley!

  Nu m-a auzit nici a doua oară. Dormea buştean.

  — Hei, Ackley!

  De astă dată m-a auzit.

  — Ce dracu vrei? mi-a spus. Dormeam, pentru Dumnezeu!

  — Ascultă. Ce formalităţi trebuie să faci ca să intri la mânăstire? l-am întrebat.

  Mă gândeam aşa, într-o doară, să mă călugăresc.

  — Trebuie să fii catolic, şi toate alea?

  — Sigur că trebuie să fii catolic. Nenorocitule, m-ai trezit numai ca să-mi pui întrebarea asta idioată…

  — Hai, culcă-te la loc. Oricum, n-am să mă călugăresc! Cu ghinionul pe care-l am, te pomeneşti că nimeresc undeva unde-s cine ştie ce călugări. Numai cretini şi lepădături… Sau pur şi simplu, numai lepădături…

  Auzind asta, Ackley a sărit în sus.

  — Ascultă, zise, despre mine n-ai decât să spui orice, nu-mi pasă, dar dacă te apuci să faci bancuri în legătură cu religia mea, atunci…

  — Linişteşte-te, i-am răspuns, că nu-şi bate nimeni joc de religia ta blestemată.

  M-am ridicat de pe patul lui Ely şi am pornit-o spre uşă. Mă săturasem de atmosfera asta cretină. Voiam să ies. Totuşi, în drum spre uşă m-am oprit şi – aşa, de banc – i-am strâns foarte solemn mâna. Dar şi-a tras-o repede înapoi.

  — Ce te-a apucat? m-a întrebat.

  — Nimic. Voiam doar să-ţi mulţumesc că te-ai purtat ca un prinţ, asta-i tot, i-am spus. I-am spus-o pe un ton foarte sincer. Eşti un tip a-ntâia, puştiule, i-am zis. Ştiai?

  — Faci tu pe deşteptu'. Da' într-o bună zi tot ţi se înfundă.

  Mici măcar n-am găsit de cuviinţă să-l ascult. Am închis uşa şi am ieşit naibii pe culoar.

  Dormeau cu toţii, sau erau la plimbare, sau plecaseră să-şi petreacă week-end-ul acasă, aşa că pe culoar era o linişte sinistră. În dreptul uşii lui Leahy şi a lui Hoffman am găsit o cutie goală de pastă de dinţi „Kolynos”, pe care am împins-o cu vârful pantofului căptuşit cu blană de oaie până în dreptul scării. Mă gândeam să cobor să văd ce mai face Mal Brossard. Dar, deodată, m-am răzgândit. M-am hotărât s-o şterg naibii de la Pencey, chiar în noaptea aia. Adică să nu mai aştept până miercuri, să nu mai aştept deloc. Nu voiam să mai zac aici. Şi gata! Prea