curgea din nas şiroaie. Când am ridicat privirea, Stradlater stătea aplecat asupra mea. Ţinea sub braţ afurisita aia de trusă de toaletă.

  — De ce dracu' n-ai tăcut când ţi-am spus?

  Părea cam speriat. Pesemne că-i era frică să nu-mi fi spart capul sau mai ştiu eu ce când căzusem. Păcat că nu mi-l spărsese!

  — E vina ta, ce naiba, mi-a zis.

  Mamă, ce speriat părea!

  Nici măcar nu m-am ridicat de jos. Zăceam acolo pe podea înjurându-l, făcându-l cretin şi măgar. Eram atât de furios, încât urlam.

  — Ascultă, du-te şi te spală pe faţă, mi-a spus Stradlater. M-auzi?

  I-am răspuns să se ducă el să-şi spele faţa de cretin, ceea ce era o copilărie, dar eram îngrozitor de furios. I-am spus că în drum spre spălător să se oprească să facă amor cu doamna Schmidt. Doamna Schmidt era nevasta portarului. Avea vreo şaizeci şi cinci de ani.

  Am rămas acolo jos pe podea până când l-am auzit ieşind şi închizând uşa în urma lui, apoi i-am auzit paşii pe coridor, în timp ce se îndrepta spre spălător.

  Abia atunci m-am ridicat. Nu reuşeam să-mi găsesc şapca aia blestemată. În cele din urmă, am găsit-o. Era sub pat. Mi-am pus-o pe cap, am întors-o cu cozorocul la spate – aşa cum îmi plăcea mie —, apoi m-am dus să-mi privesc mutra mea tâmpita în oglindă. În viaţa mea n-am văzut aşa masacru. Gura şi bărbia mi-erau pline de sânge, şi mă mân-jisem chiar şi pe pijama şi pe halat. Pe de o parte, mă cam speria, dar pe de alta, mă fascina. Tot sângele ăsta mă făcea să par puternic. Nu mă bătusem decât de vreo două ori până atunci, şi în amândouă rândurile mâncasem bătaie. Nu sunt cine ştie ce puternic. Şi, dacă vreţi să ştiţi, de fapt sunt un pacifist.

  Aveam o bănuială că Ackley auzise tot tărăboiul şi era treaz. Aşa că am trecut pe la duş şi am intrat la el să văd ce naiba face. Mi se întâmpla foarte rar să mă duc în camera lui. La el în odaie era întotdeauna un miros urât, din pricină că era atât de murdar.

  Capitolul 7

  PRIN DRAPERIA DE LA DUŞ STRĂBĂTEA PUŢINĂ LUMINĂ DIN camera noastră, aşa că l-am văzut cum stătea întins pe pat. Ştiam bine că e treaz.

  — Ackley! Dormi? l-am întrebat.

  — Nu.

  Era cam întuneric; m-am împiedicat de un pantof şi era gata-gata să cad în cap.

  Ackley se ridică de pe pernă şi se sprijini într-un cot. Avea un fel de unsoare albă pe faţă, pentru coşuri. În întuneric arăta ca un strigoi.

  — Ce naiba faci? i-am zis.

  — Cum adică, ce naiba fac? Am încercat să dorm, dar aţi făcut un zgomot îngrozitor! De la ce naiba v-aţi luat?

  — Unde s-aprinde lumina?

  Nu reuşeam să găsesc comutatorul. Bâjbâiam cu mâna pe perete.

  — Ce-ai nevoie de lumină?… Vezi că-i acolo, chiar lângă mâna ta.

  În cele din urmă, am găsit întrerupătorul şi am aprins. Ackley şi-a acoperit faţa cu mâna, ca să nu-l supere lumina.

  — Cristoase! zise el. Ce naiba ţi s-a întâmplat?

  Se referea la urmele de sânge şi la tot restul.

  — Am avut o mică discuţie cu Stradlater, i-am răspuns.

  Apoi m-am aşezat pe podea. N-aveau niciodată scaune în camera asta. Nu ştiu ce naiba făceau cu ele.

  — Ascultă, i-am zis, nu vrei să faci o canastă?

  Era mare amator de canastă.

  — Dar, pentru Dumnezeu, îţi curge sângele şiroaie! Mai bine ţi-ai pune ceva să se oprească!

  — Las' că se opreşte de la sine. Ei, facem o canastă, sau nu?

  — O canastă, aiurea! Ştii cât e ceasul?

  — Nu-i târziu. Trebuie să fie unsprezece, unsprezece şi jumătate.

  — Şi asta nu-i târziu! Ascultă: eu mâine trebuie să mă scol devreme să mă duc la liturghie, ce naiba. Începeţi să zbieraţi şi să vă bateţi în mijlocul… Da', la urma urmei, din ce v-aţi luat?

  — E o poveste lungă. Nu vreau să te plictisesc, Ackley. Mă gândesc la binele tău! i-am zis.

  Cu el nu vorbeam niciodată despre viaţa mea intimă. În primul rând pentru că era şi mai tâmpit decât Stradlater. În comparaţie cu Ackley, Stradlater era un adevărat geniu.

  — Ascultă, i-am spus, pot să dorm noaptea asta în patul lui Ely? Că tot nu se întoarce până mâine seară.

  Ştiam bine că nu se întoarce, că doar se ducea acasă aproape la fiecare sfârşit de săptămână.

  — Nu ştiu când se-ntoarce, spuse Ackley.

  Mamă, ce mă plictisea.

  — Cum adică nu ştii când se întoarce? Nu se întoarce niciodată înainte de duminică seara, nu?

  — Dar, pentru Dumnezeu, înţelege că nu pot lăsa pe cineva să doarmă în patul lui numai fiindcă are chef.

  Asta m-a amuzat. Am întins mâna, de unde stăteam, şi l-am bătut pe umăr.

  — Eşti un prinţ, Ackley, puştiule, i-am zis. Ştiai?

  — Nu, da' zău c-am dreptate… nu pot lăsa pe cineva să doarmă în…

  — Eşti un prinţ adevărat. Eşti un domn şi un învăţat, puştiule, i-am zis.

  Şi chiar era.

  — Nu cumva ai vreo ţigară? Dacă n-ai, mor în clipa asta.

  — Nu, de fapt chiar că n-am. Dar ascultă, de ce naiba v-aţi bătut?

  Nu i-am răspuns. M-am ridicat doar, m-am dus la fereastră şi m-am uitat afară. Mă simţeam deodată atât de singur, încât aproape c-aş fi vrut să mor.

  — Dar totuşi, de ce naiba v-aţi bătut? m-a întrebat Ackley, poate pentru a cincizecea oară.

  Tare mai era pisălog!

  — Din cauza ta! i-am zis.

  — Din cauza mea! Dumnezeule!

  — Da. Ţi-am apărat onoarea ta păcătoasă. Stradlater a spus că ai un caracter infect. Şi ce,