îmbrăcat ca muntenii, cu pălărioară neagră şi strai alb, iar cojocelul îl unea numai pe umeri; şi de sub cojocel, de la subsuoara stângă, îi atârna cimpoiul, cu clonţul spre pământ… Când se simţi aproape, orbul se opri, numai baba mai făcu câţiva paşi cătră foc. El se opri şi lumina îi bătea obrazul neclintit împresurat de barbă albă.

  Mulţi dintre tovarăşii mei nu-l băgaseră încă în samă. Numai jupanul negustor de Lipsca, înţelegând despre ce-i vorba, începu a râde.

  — Mătuşă Salomie, zise el, tot n-ai scăpat de moşneagul cel chior? Văd că se ţine hojma de dumneata.

  — Aşa-i, jupâne, răspunse ea cu vioiciune şi subţire. însă fără răutate; de când am purces din Rădăuţi, se ţine de mine ca umbra, ca să-l duc şi să-l lepăd la târgu Ieşilor. Acu dumneavoastră, urmă ea cătră noi ceilalţi, veţi fi socotit poate altceva, ca oamenii, că mî-i soţie ori frate; dar eu am uitat şi de asemenea zburdăciuni, şi de neamuri şi nu cuget decât la nevoile mele. M-am aninat şi eu într-adaos la căruţele dumnealui negustorului ca să pot ajunge până la sfânta cuvioasa Paraschiva, în cetatea Domniei, să pun pe racla ei un puişor de argint şi să-i mărturisesc ce durere am. Iar sărmanul acesta, călcând după mine, a îndrăznit să se apropie şi de sfatul domniilor voastre, fiind un bătrân viclean şi nădăjduind că-i veţi porunci să vă zică ceva din cimpoiul său. M-am stropşit la el să-şi puie în cap cojocelul şi să doarmă sub căruţă, dar el nu vrea să înţeleagă.

  Bătrânul zâmbea, aţintind spre foc ochii lui de albuşuri coapte.

  — Mie-mi plac tovărăşiile vesele, vorbi el c-o voce blândă şi joasă. Îmi place şi vinul nou, şi friptura de pui în ţiglă. Foarte-mi place s-ascult istorisiri. Şi să spun şi eu câte ştiu din trecute vremi. Dumnezeu a rânduit să mă pedepsesc fără lumină într-această viaţă, să-ntind mâna şi să cerşesc pită de la creştini buni. Fiind aşa voia lui Dumnezeu şi având el grijă de mine ca şi de viermii pământului, am cugetat că nu trebuie să plâng, ci să primesc rânduiala.

  Comisul Ioniţă se întoarse spre orb, şi după ce-l privi îl întrebă cu mirare:

  — Fiind un cerşetor nemernic precum eşti, îţi place friptura de pui în ţiglă?

  — Îmi place, stăpâne şi frate, răspunse cu glasu-i prietenesc orbul.

  — Şi vinul îţi place?

  — Şi vinul nou pe care-l simţesc înţepându-mi nările.

  — Dar istorisiri ştii să spui?

  — Ştiu, ca oricare om, de ce să nu ştiu?

  — Văd că te lauzi, însă află că istorisiri ca mine şi ca prietinul meu căpitanul Neculai Isac, nu-i nimeni să ştie în toată ţara asta a Moldovei.

  — La asta eu nu mă pun împotrivă, stăpâne.

  — Să nu te pui, căci eu am să spun cea mai frumoasă şi mai minunată istorisire din câte s-au spus.

  — S-o spui, stăpâne, şi eu am s-o ascult bând vin nou din oala domniei tale, pe care ai umplut-o acuma. Şi domniei tale jupâneasa crâşmăriţă are să-ţi aducă o oală nouă, pe care ai s-o umpli din proaspăt. Aşa, având şi ce mai trebuie pe lângă vin, am s-ascult cu mare plăcere. Şi după aceea, dacă vei binevoi, am să-ţi zic un cântec din acest cimpoi ş-am să-ţi cânt viers.

  — Vrasăzică, nemernicule şi orbule, nu ştii numai să bei şi să mănânci; ştii să şi cânţi.

  — Ştiu şi asta, stăpâne, din mila lui Dumnezeu. Ştiu şi altele.

  — Aşa? Şi cimpoiul tău zice frumos?

  — Zice, stăpânilor şi fraţilor, parc-ar fi din piele omenească.

  — Se poate; ş-ai să-mi cânţi, căci aşa am eu plăcere în acesta ceas, la Hanu-Ancuţei. Noaptea târzie şi cloşca cu pui grăbeşte spre crucea nopţii. Aud nişte cucoşi de-a Ancuţei bătând din aripi şi cântând. Unul dintre ei, care are glas mai prost, l-aş pofti mâni dimineaţă cu borş acru.

  — Cucoşii cântă, băgă de samă orbul, ca s-alunge şerpii şi duhurile din preajmă.

  O clipă, sfatul nostru conteni, – ca s-ascultăm în tăcere bătăile de aripi şi trâmbiţările cucoşilor, întâi aproape în cetatea hanului, apoi ca o muzică stinsă, într-o mare depărtare, dincolo de apa Moldovei.

  Ancuţa puse oala nouă în mâna comisului.

  — Frate Ioniţă, zise căpitanul Isac, Ancuţa îţi dă dumnitale oală nouă şi mie îmi zâmbeşte. Cată să nu fiu eu mai mulţămit decât dumneata.

  Hangiţa râdea gâdilat.

  — Atunci oala astălaltă, hotărâ comisul, trebuie s-o dau orbului, care are să-mi cânte din cimpoiul lui.

  — Am să-ţi cânt, stăpâne.

  Baba, care adusese pe cerşetor, se arătă supărată fără pricină, când moşneagul păşi cu mânile întinse spre noi.

  — Nu înţeleg de ce nevolnicii şi calicii încurcă petrecerile oamenilor!

  — Să nu te superi, soră Salomie, se întoarse către ea cerşetorul, căci supărarea-i de la Necuratul.

  — Nu-ţi sunt soră, se scutură baba, făcându-şi gura pungă şi întorcându-şi capul de cătră el.

  — Nu-mi eşti soră, adevărat, căci eu nu sunt decât un biet sărman pribeag prin această lume. Frumoasă-i şi eu n-o mai văd. Tânără-i şi eu n-o mai simt. Adă-ţi aminte, liţă Salomie, de vremea când purtai la gât mărgăritar, fii bună ca atunci şi nu te supăra pe mine.

  Baba tăcu. Ancuţa râdea.

  — Cum? Ştii şi ce-i mărgăritarul? se miră comisul Ioniţă.

  — Ştiu, căci l-am văzut şi eu odată lucind. Mărgăritarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găseşte în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naşte mărgăritarul.

  — Acest orb sărac are, după câte văd, destulă înţelepciune, vorbi negustorul de Lipsca, fluturându-şi barba pe deasupra