— Bănuiești despre ce e vorba?

— Probabil a dezlegat misterul cancerului. Ori ceva de ordin filozofic. Sau amîndouă. Hai să mergem.

Cum intrară în spital, Suzi îi întîmpină, alarmată.

— Unde ați fost? Aveți o urgență.

Nela porni spre ieșire.

— Vii deseară să mă iei? îl întrebă ea.

— Da. Odihnește-te pînă atunci.

Nela nu se duse acasă (adică la locuința lui Mitică, unde se mutase), ci înapoi, la școală, unde urma să aibă o discuție cu directorul, la cererea ei. Îl găsi pe acesta jucînd volei cu elevii din ultima clasă, era îmbrăcat în pantaloni de trening, cu bustul gol, leoarcă de transpirație. Văzînd-o, directorul, un bărbat sub patruzeci de ani, durduliu, cu chelie și cu ochii mici, șireți, îi făcu semn să vină pe o bancă, alături.

— E ceva care durează, ca să mergem în birou, sau putem rezolva aici, pe loc? întrebă el, gîfîind.

— Durează, spuse Nela, sufocată de mirosul violent de transpirație.

— Atunci așteptați-mă în birou pînă se termină setul. Nu mai durează mult, e deja doișpe la doișpe.

Nela așteptă aproape o jumătate de oră pînă cînd veni directorul care, între timp, se spălase la cișmeaua din curtea școlii și se îmbrăcase într-un costum surprinzător de elegant.

— Vă ascult, îi spuse el, privindu-i tot timpul, fascinat, picioarele și sînii, foarte rar își ridica privirea spre fața ei, atitudinea lui fiind dictată fie de o insolență fățișă, fie de timiditate. Nela îi aduse la cunoștință că are de gînd să-și pregătească doctoratul și că, în acest scop, intenționează să întreprindă un experiment psihologic cu un grup de copii superdotați.

— Adică, de fapt, ce vreți să faceți cu acești copii? întrebă el, transpirînd abundent pe frunte, Nela descoperind, astfel, că tipul e un timid glandular.

— V-am spus: un studiu asupra comportamentului lor. Vreau să demonstrez că există vocații care pot fi cultivate prin exercițiu și antrenament intelectual de la vîrste foarte fragede.

— Fiți mai explicită.

— Că aceștia trebuie să profite de un regim educațional preferențial.

Directorul era evident derutat, se uită pe fereastră, îndelung, apoi își pironi iar privirea spre genunchii bronzați și rotunzi ai tinerei profesoare.

— Știu și eu ce să zic? Trebuie să întreb organele superioare. Oricum, faceți-mi o propunere scrisă.

— Bine, am să vă fac. V-o aduc mîine, zise Nela și se ridică. Se ridică și el.

— V-ați găsit o locuință?

— Da. Deocamdată.

— Atunci e bine. Noi, oricum, nu puteam să vă ajutăm în această privință. Stați la o gazdă?

— Da, la o gazdă.

— Să ne lăsați și nouă adresa pentru cazuri de urgență.

Ajunsă acasă, se culcă pe salteaua pneumatică pe care i-o aranjase Mitică jos, pe podea (acesta refuzase s-o primească la el în pat, fără să ofere nici o explicație) și dormi pînă la miezul nopții, cînd veni acesta s-o trezească.

— Hai, zise el, grăbit. Peste o oră începe operația.

Mitică nu călătorea decît cu bicicleta, o urcă pe Nela în fața lui, pe cadru, și porni spre spital, vijelios. Era răcoare, bătea un vînt umed.

— Te-ai hotărît? întrebă ea, înfrigurată.

— El s-a hotărît. Mi-a lăsat caietul cu însemnări, după operație îl citim.

— Sînt foarte curioasă.

— Și eu. Aseară l-a căutat un tip misterios, dar nu l-am lăsat să-l deranjeze, dormea. Cred că era de la Securitate.

— Ce motive ar avea?

— Titi le ținea bolnavilor tot felul de conferințe ciudate și aiuristice, probabil că unul dintre ei l-a turnat.

În salon nu dormea nimeni, deși era trecut de miezul nopții, bolnavilor nu le era indiferentă soarta lui Titi, omul pe care îl acceptaseră benevol ca șef al salonului, care le știa pe toate și le sărea în ajutor, la orice oră din zi și din noapte, cu un sfat, cu o vorbă bună sau doar cu bunăvoința de a asculta mărturisirile unuia aflat în ultimele clipe de viață. Mitică îl duse în cabinetul lui, unde se afla și Nela, pentru un ultim control psihologic.

— Titi, fii sincer cu mine pînă la capăt. Intri în operație cu frică sau fără? Ai încredere în mine?

Titi o privi intimidat pe Nela.

— Dom’ doctor, nu vă supărați, dar aș vrea să rămînem între patru ochi, zise el, continuînd apoi, după ce Nela ieși, la un semn discret al lui Mitică: n-aș vrea să mor.

— Închipuie-ți că și eu tot la asta mă gîndesc. Altfel de ce te-aș opera? Ca să fac exerciții pe tine?

— Cred că nu m-ați înțeles bine, zise el, dîndu-se mai aproape de fotoliul lui. Eu vă cunosc pe dumneavoastră de trei ani, de cînd ați venit aici, și știți ce mult vă iubesc. Eu nu vreau să mor din două motive. Unul că vă fac dumneavoastră un rău, în sensul că o să vi se reproșeze faptul că nu v-a reușit operația, cunosc eu bine toate mișmașurile din spital. Butușină vă așteaptă la cotitură.

— Dă-l în mă-sa. Zi al doilea motiv.

— Nu vreau să mor nu pentru că mi-ar fi frică de moarte, eu sînt de șapte ani prin spitale și pot să vă spun că, odată, la Brîncoveanu, în București, am dormit cu un mort în același pat, pentru că nu venea nimeni să-l ia, și chestia nu m-a deranjat, mortul fiind prietenul meu și murise în brațele mele. Știți de ce nu vreau să mor? Eu am o treabă foarte serioasă pe lumea asta și nu vreau să plec de-aici pînă n-o rezolv.

— Poți să-mi spui despre ce-i vorba? Ai încredere în mine?

— Numai în dumneavoastră am încredere, dar acum n-am timp să vă spun tot. Vă spun dacă scap cu viață, pentru că am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Dacă nu scap, o să găsiți în salteaua mea un caiet albastru. Am scris acolo tot ce vreau să fac și despre ce e vorba. Să aveți grijă de el, să nu se distrugă.

— Bine, Titi, îi zise Mitică, ridicîndu-se. Hai să mergem.

Cei doi mergeau pe culoar, spre sala de operație, în picioare, ca și cum s-ar fi dus la plimbare. Nela venea în urma