lămuri căpitanul. Adevărul este că nici unul dintre noi nu sîntem prea expansivi. D-stră, generația aceasta mai tînără – se adresă el Dorinei – aveți o comunicativitate sportivă, vă împrieteniți foarte repede. Și bine faceți… Mie, bunăoară, mi-e destul de greu să devin, cum se spune, camarad cu oamenii pe care îi cunosc de curînd, deși meseria noastră…

În mașina cealaltă, Riri, lîngă șofer, încerca să străbată depărtarea, cu palma streașină la ochi, să vadă dacă se apropie de cei dinainte.

— …Eu îți spun ca unui frate, ascultă-mă pe mine, vorbea Stere, la vîrsta d-tale, totul e să nu scapi trenul…

— Dar nici nu sînt atît de bătrîn, rîse Stamate, mirîndu-se. De-abia am împlinit treizeci și trei de ani…

— Asta spun și eu, întări Stere. Acum începe vîrsta primejdioasă. Dacă nu te hotărăști într-un an, doi, nu te mai hotărăști decît foarte tîrziu, și atunci întotdeauna te arzi, ascultă ce-ți spun eu…

Stamate privea îmbujorat ceafa lui Riri. Nu îndrăznea să miște capul, să întîlnească ochii soților Solomon. Ce gafă făcuse, acceptînd discuția asupra căsătoriei… Ar fi trebuit să se prefacă naiv, ca și cum n-ar fi știut nimic de planurile familiei Solomon cu căpitanul.

Îi plăcuse, totuși, la început, să-i audă vorbind despre căsătorie, crezînd mai ales că-i face un serviciu prietenului său, care plecase înainte cu Dorina. Poate că într-adins îl lăsaseră pe el la urmă, ca să mai discute cu familia… Dar discuția, deși pornită foarte general și impersonal, se abătuse repede asupra sa. Stere îl întrebase, aproape fără preliminarii, de ce nu se însoară…

— Sîntem teribil de indiscreți, vorbi deodată d-na Solomon.

În același timp, ea lovi cu vîrful pantofului, discret, piciorul lui Stere. Cînd cumnatu-său întoarse capul mirat, d-na Solomon încruntă din sprîncene, indignată, aproape schimonosindu-și fața.

— Aglo! Mașina celorlalți s-a oprit! exclamă Riri, ridicînd mîna.

Priviră cu toții. La vreo cinci sute de metri în față, aproape de marginea pădurii, mașina se oprise. Cineva făcuse semn, cu amîndouă brațele, din mijlocul șoselei. Era un tînăr înalt, brun, cu capul gol și cu ochelari de soare. Probabil îi uitase la ochi din timpul zilei, căci acum soarele apusese și lumina era străvezie.

— Nu vă supărați că v-am oprit din drum, spuse el foarte corect, apropiindu-se de mașină și salutînd. Bănuiesc că vă duceți la Căldărușani și v-aș ruga să mă luați și pe mine pe scara mașinii.

Zîmbea, dar nu era deloc intimidat. Își rezemase mîna dreaptă de ușa automobilului și cu stînga își scoase încet ochelarii. Dorina tresări. Avea niște ochi foarte ageri, arzători, cu pupilele neobișnuit de mari. După vorbă, după gesturi, tînărul părea a fi de familie bună. Liza îi privi cu admirație hainele perfect tăiate, sport, cu buzunare mari în față.

— …M-am rătăcit, dacă se poate așa ceva! adăugă vesel tînărul. Mai bine zis, am adormit în pădure, iar prietenii mei au plecat cu mașina mai departe. Mergeam și noi la mînăstire…

Căpitanul se ridică să-i dea locul.

— Dar nu vreau să vă deranjați, protestă necunoscutul. Cînd spuneam că merg pe scara mașinii nu exageram deloc… Am să stau și aici foarte bine…

— Mai bine ne înghesuim noi un pic, spuse Liza. Sau iau eu pe Dorina în brațe…

Tînărul trebui să se supună. Se sui în mașină, continuînd să-și ceară scuze.

— O să-mi permiteți să mă prezint, spuse el. Numele meu este Sergiu Andronic, de meserie aviator, sau aproape aviator…

Rîse din nou, descoperindu-și dinții. Întinzîndu-i mîna, Liza observă că tînărul e mai mult ars de soare decît brun. Părea un pasionat sportiv, un bărbat care trăiește o bună parte de zi în plin aer. Domnul Sergiu Andronic sărută mîinile cu o perfectă eleganță. Dorina se îmbujoră. Din părul lui se desprindea un foarte stins parfum de sănătate bărbătească.

— Atunci să-i cunoști și pe ceilalți, spuse Vladimir, zărind apropiindu-se mașina din urmă.

Sergiu Andronic întoarse capul. A doua mașină se opri alături, pe șosea. Vladimir făcu prezentările.

Stere părea foarte înveselit de întîmplarea aceasta.

— Nu te necăji dacă nu-ți găsești prietenii, îi spuse el. Rămîi cu noi.

Tînărul înclină capul, mulțumind. De altfel, nu părea deloc necăjit, nici măcar îngrijorat; îndată ce-și găsi loc în fundul mașinii, între Liza – care ținea în brațe pe Dorina – și căpitanul Manuilă, începu să vorbească, destul de volubil, încercînd chiar glume. Ce însemnează să ai „usage du monde”, gîndea Liza, fascinată de acest tînăr care trăda atîta siguranță de sine și atîta fantezie.

— Am venit de la Pipera azi-dimineață, ca să mîncăm în pădure, începu necunoscutul îndată ce porni mașina. Au trecut ei să mă ia; ei, adică prietenii mei. Eu îmi fac acolo orele de zbor… Să nu credeți însă că pot zbura singur. Acum învăț…

Dorina și Liza îl ascultau nesățioase. Ce voluptate, să poți zbura!

— Trebuie să fie destul de greu, interveni Vladimir, pasionat deodată.

— Prima dată, cînd te ridică avionul. Atunci e rău. Ai impresia că totul s-a sfîrșit, că n-ai să te mai întorci niciodată teafăr pe pămînt… Pe urmă, te obișnuiești; și-ți place. Simți că nu începi să trăiești decît sus…

Căpitanul Manuilă zîmbi pentru sine, cu o ușoară tristețe. Ce literar vorbește tînărul acesta și ce impresie extraordinară lasă totuși vorbele lui. Mai ales cucoanelor. Ia te uită…

Într-adevăr, Dorina și cu Liza păreau transfigurate. Li se întîmpla atît de rar să stea de vorbă cu un aviator… Și niciodată nu întîlniseră unul civil, tînăr, elegant, care să meargă în aceeași mașină cu ele și să le fie recunoscător că l-au primit să stea alături…

— …Să nu vă speriați cînd vă voi prezenta prietenii mei, continuă tînărul. Sînt înfiorători. Nici nu vă pot spune cu ce au să semene cînd îi voi întîlni. Eu i-am lăsat treji și decenți; mai exact, ei m-au lăsat pe mine…

Începu să rîdă din nou. Avea un rîs sănătos, masculin, contagios. Au rîs și Liza și Dorina. Căpitanul Manuilă se mulțumi să zîmbească. Nu te poți supăra pe un băiat ca ăsta. Dar trebuie să fie o