— Dar ne îngrozești de-a binelea! exclamă Liza, care-și găsise tonul de conversație pe care îl căuta de la urcarea tînărului în mașină.

— Cine sînt? întrebă, mai sfios, Dorina.

— Cel mai responsabil e un inginer de la Uzinele Reșița, explică serios Andronic. Ceilalți sînt de fapt mai mult celelalte; căci este, primo, un arhitect, și apoi prietenele lui, două preafrumoase străine. Mai mult nu știu nici eu…

Dorina zîmbi silit. Nu va fi tocmai agreabil; poate fetele acelea nu știu o boabă românească și se va vorbi franțuzește, lucru ce nu o încînta deloc.

Liza, dimpotrivă, era fericită că se va putea vorbi franțuzește. Ea stătuse doi ani la Paris; de altfel, încerca întotdeauna să vorbească franțuzește cu prietenele ei… Și apoi, cine știe, străinele acelea au o sumă de cunoștințe interesante la București. Cercuri diplomatice, ceaiuri, serate aristocratice… Oricum, întîlnirea e admirabilă. Se va petrece de minune…

— Ce păcat că n-avem costume de baie, vorbi din nou Andronic cînd se apropiară de mînăstire. Nici nu vă dați seama ce plăcut e să înoți noaptea, pe lună, în lac…

— Dar trebuie să fie frig, spuse Vladimir. Sîntem de-abia în mai…

— A! Eu aș face baie și în februarie, exclamă tînărul.

Părea sincer. Vorbea de altfel mult, repede, sigur, dar nu lăsa impresia de laudă deșartă. Așa cum era, cu umerii lați, cu brațele bine legate, arse de soare, părea firesc să-l vezi scăldîndu-se într-o dimineață de februarie.

— Dar dacă iese luna trebuie neapărat să facem o serenadă cu barca, adăugă el. Are Arsenic o balalaică.

— Cine are? întrebă mirată Liza.

— Arsenic, prietenul de care vă vorbeam.

— Dar de ce-i spuneți așa? începu să rîdă Liza.

— Oh! Cîte femei s-au omorît pentru el pînă acum, clătină din cap Sergiu Andronic.

Mașina intrase pe alee și se opri lin la poarta mînăstirii. De-abia aici, între pomi, își dară seama că se-nserase de-a binelea. Cele două femei simțiră un fior umed strîngîndu-le spatele.

Capitolul IV

Cînd grupul, după ce-și lăsară valizele și coșurile cu mîncare la arhondaric, se pregătea să coboare spre lac, Sergiu Andronic îi ajunse alergînd dinspre chilii.

— Nu-i găsesc nicăieri! exclamă el, necăjit și parcă amuzat de propria sa încurcătură. Au intrat în pămînt!

Dorina nu-și putu ascunde un gest de bucurie. O observară, în aceeași clipă, și Riri, și căpitanul Manuilă.

— Poate au plecat la București, îndrăzni ea.

— Asta nu, în nici un caz! vorbi Andronic. Bănuiesc eu ce-au făcut: au nemerit la altă mînăstire!

Începu să rîdă și-și băgă amîndouă mîinile în buzunare, privind lacul, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

— Nu despera, spuse Stere, te luăm cu noi în mașină, mîine dimineață.

— Vă mulțumesc! Dar întrebarea e cu ce am să dorm eu la noapte și cum am să mă rad mîine dimineață!

Se întoarse către Liza, care îl privea zîmbind.

— Mă iertați, doamnă, de asemenea amănunte indiscrete. Dar dacă ați ști ce înspăimîntător devin peste noapte, dacă ați bănui ce barbă hidoasă îmi crește… E teribil!

Cucoanele începură să rîdă, îndeosebi d-na Solomon.

— E teribil! nu exagerez deloc, întări Andronic. Nici n-o să aveți curajul să mă luați în mașină. Doar dacă aveți vreo ladă de bagaje…

Vorbea atît de sincer, atît de spontan, încît nici căpitanul Manuilă nu-și putu stăpîni rîsul.

— Credeți că mai e timp să ne plimbăm cu barca? întrebă Vladimir.

D-l Solomon se uită la ceas. El continua să se socotească gazdă și aici, la mînăstire. De altfel, el aranjase totul și aici. Arhondăria lui îi fusese încredințată. Cei mai mulți dintre călugări îl cunoșteau.

— Opt fără un sfert! spuse d-l Solomon. Dacă nu vă este foame…

— Lasă, frate, că o să ținem masa toată noaptea! spuse Liza.

Ea voia cu tot dinadinsul să se plimbe în barcă, alături de tînărul necunoscut. D-l Solomon simți după tonul Lizei că făcuse o gafă vorbindu-le de masă.

— Cum vreți, spuse el. Numai să găsim bărci…

D-l Andronic coborîse foarte aproape de apă; era o minune că nu se afundase în mîlul umed, cu luciu stins. Privea parcă foarte atent un punct în mijlocul lacului.

— Să nu aluneci! îi strigă Stere. Apa asta e păcătoasă rău!

Tînărul întoarse capul cu un zîmbet tulbure.

— N-o cunosc eu?!… Mă uitam acum să văd dacă-mi mai amintesc exact locul unde s-a scufundat barca acum vreo doi ani și era să mă înec…

— Ce vorbești? se sperie d-l Solomon.

Andronic urcă malul spre ceilalți. Părea schimbat: gînditor, aproape melancolic. Își pusese din nou mîinile în buzunare. Avea pasul tărăgănat, parcă se întorcea de la un mormînt.

— Era să mă-nec… asta e prea puțin spus, adăugă el. Atunci s-a înecat un prieten al meu, avocatul Haralambie…

— Cum, domnule, erai și d-ta în barcă?! Extraordinar! Cînd spuseși de înec, era tocmai să-ți amintesc de Haralambie… Ce coincidență! Știi că l-am cunoscut și eu?! Cînd am aflat, aș fi vrut să vin și eu, dar nu știu ce s-a întîmplat că n-am putut…

— Aveai proces în ziua aia, îi aminti d-na Solomon.

— Așa e, întări d-l Solomon. Un necaz de-al meu… Ce păcat de omul ăla!

— Dar cum s-a întîmplat? întrebă Dorina cu emoție.

Andronic o atrăgea și mai mult acum, o amețea. A trecut prin atîtea primejdii… Înfrunta moartea în fiecare ceas… Se lega de el atîta mister, atîta virilitate, atîta aventură, încît Dorina începu să-l privească amețită. Parcă o mare forță o strivea, după ce o atrăgea aproape, foarte aproape de acest frumos necunoscut, de care nu-și putea lega totuși nici o nădejde. Căpitanul i se păru, în acele clipe, și mai neutru, și mai indiferent. Îl zări cum sta cu mîna dreaptă agățată de nasturele de la buzunarul de sus al tunicii, ascultînd.

— Cum s-a putut întîmpla o asemenea nenorocire? repetă Dorina.

— Nici eu nu prea înțeleg bine ce-a fost, vorbi încet Andronic. Nu era doară pentru prima data cînd vîsleam pe lacul acesta. Și cu toate acestea, pe acolo, prin mijloc – arătă el înălțînd brațul – s-a învîrtit barca de vreo cîteva ori în loc și s-a răsturnat…