class="p3">Telefonul pâlpâia intermitent. În semiîntunericul barului, bărbatul care privea lumea fără niciun fel de băutură în faţă părea că aştepta ceva. Întinse mâna spre aparat şi îl duse la ureche. Dădu din cap aprobator la ce îi spunea vocea în telefon, după care pomeni ceva despre un leu şi că a înţeles. Puse telefonul în buzunarul gecii din piele cu ţinte, îşi luă casca de motociclist în mână şi ieşi. Capitolul 23

Stătea în maşină şi murea de ruşine. Nu îşi amintea când se mai făcuse vreodată în halul ăsta de râs. Scăpase de sub control într-un fel care nu îi era deloc caracteristic. Voia să îşi ceară scuze, dar nu ştia cum, ca nu cumva să se afunde mai tare. Încă avea îndoieli asupra întregii poveşti, însă morţii erau reali. Deschise gura:

— Îmi…

Christa vorbi odată cu el:

— Nu vă faceţi griji. Şi noi am fi reacţionat la fel.

— Mulţumesc, spuse Charles.

— Sunteţi în ordine?

Dădu din cap.

— M-am mai confruntat cu situaţii grele şi am fost antrenat încă de copil să mă descurc, zise el uimit de tonalitatea cuvintelor ce îi ieşiseră pe gură. Dar povestea asta, spuse Baker arătând spre mapă, e prea de tot.

Christa îl privea întrebător.

— Ne lămuriţi şi pe noi ce e prea de tot?

Charles oftă şi întinse mapa deschisă la ultima pagină a presupusei copii a Bibliei.

— Citeşte!

Christa încercă să citească, însă nu pricepea nimic.

— E în latină!

— Haide să încerc o traducere directă fără să vă obosesc cu textul latinesc. „În faţa legii stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai târziu. «Tot ce se poate, răspunde paznicul, dar acum nu.» Întrucât poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Când păzitorul observă asta, râde şi spune: «Dacă te ispiteşte într-atât, încearcă să intri, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă: am putere. Şi nu sunt decât păzitorul cel mai de jos. După mine mai sunt unsprezece uşi. La intrarea în fiecare sală stau însă alţi păzitori, unul mai puternic decât altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc.» La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemână…” Şi aşa mai departe. Pare a fi tot textul aici.

Charles se opri. Cei doi nu reacţionaseră în niciun fel.

— O parabolă? întrebă Christa.

— Nu recunoaşteţi textul?

— Parcă, răspunse agentul.

Christa tăcu.

— E dintr-o povestire a lui Kafka. Se cheamă În faţa legii.

— A, exact, zise agentul. Dar e şi în Procesul, nu?

— Întocmai, Kafka a reluat-o mai târziu în Procesul. Cum poate un text din secolul al XX-lea să apară la finalul unei Biblii din secolul al XV-lea?

— Nu poate, replică şoferul. Doar dacă e copiată!

— Kafka a copiat-o de la Gutenberg? Dintr-o Biblie tipărită într-un singur exemplar?

— Poate că a făcut-o intenţionat. Poate voia să demonstreze ceva cu asta.

— Adică Franz Kafka văzuse şi el ce am văzut noi? Mai rău, văzuse originalul?

Christa nu scosese un sunet în tot acest timp. Asistă doar la discuţia dintre cei doi.

— Există un enunţ clasic al unui călugăr franciscan din secolul al XIII-lea, care se numeşte „Briciul lui Occam” şi care susţine că, la premise egale, explicaţia cea mai simplă tinde să fie cea adevărată. Ce e mai probabil: ca Franz Kafka, întâmplător scriitorul meu favorit, hiperultrapreferat şi pe care îl ştiu pe dinafară, să îl fi plagiat pe Gutenberg într-un text despre care nu ştia nimeni că exista sau că cineva a făcut o farsă de doi lei? Oi fi exagerat eu când m-am crizat mai devreme şi crimele astea odioase schimbă cu totul datele problemei, dar ceva e putred aici. Tot avem de-a face cu o înscenare.

— Păi, nu era clar, zise Christa, de când ai văzut cartea de vizită? Dacă cineva încearcă să construiască un puzzle şi îţi dă elementele unul câte unul?

— Deci am dreptate. E o înscenare care mi se adresează integral?

— Am crezut că am stabilit deja asta.

— Da, mormăi Charles. Presupun că îmi e doar greu să accept şi că mă enervează rău că nu îi dau de cap.

— Kafka ăsta era austriac? întrebă agentul.

— Oarecum. Era din imperiu. Dar a murit, într-adevăr, la Viena. S-a născut într-o familie de evrei la… Stai aşa, zise Charles.

Se gândi un pic. Păru că îşi dă seama de ceva, că făcuse o conexiune.

— Unde e halatul?

Christa vârî mâna după banchetă şi îi întinse halatul. Charles cotrobăi excitat prin buzunare şi scoase portmoneul.

— Bine că… Altfel aş fi uitat portmoneul aici. Şi aş fi rămas şi fără acte, şi fără bani. Ar fi fost tare!

Scoase hârtia şi o despături. Privi lung desenul. Mintea lui lega firele, stabilea conexiunile.

— Mergem la Praga!

Christa îl privi stupefiată.

— Ne puteţi lăsa la aeroport? întrebă Charles.

— Nu ai cum să te urci în avion fără paşaport. Pot să îl rog eu pe comisar să mi-l trimită dimineaţă. O să zic că am nevoie de el ca să te identificăm. Are o slăbiciune pentru mine.

— Ăla are o slăbiciune pentru oricine. Nu te flata! râse agentul.

După câteva secunde de gândire, Charles întrebă iar:

— Trenuri nu sunt spre Praga de aici? Nu e foarte departe.

— Ba da, bâigui Christa.

— Şi nu am nevoie de paşaport în Uniunea Europeană, nu-i aşa?

— Doar la graniţa cu Ungaria. Dar, cum spuneai, legitimaţia mea s-ar putea să ne scoată din beleaua asta.

Maşina se apropia de Bucureşti. Luminile începuseră să se înteţească. La fel şi autovehiculele. Era aproape trei dimineaţa şi chiar dacă circulaţia nu era foarte intensă, părea că intraseră în lumea civilizată după drumul pustiu pe care îl parcurseseră.

Capitolul 24

Bella se trezise. La volan era dulapul, iar Milton respira