bazată pe principiul pendulului. Aureliano, la rîndul său, își neglija atelierul pentru a o învăța pe micuța Remedios să scrie și să citească. La început, fetița prefera păpușile, acestui bărbat care venea în toate după-amiezile și din pricina căruia o luau de la jucăriile ei pentru a o îmbăia, a o îmbrăca și a o așeza în salon unde îi primea vizita. Dar răbdarea și devoțiunea lui Aureliano sfîrșiră prin a o seduce în așa fel, încît se obișnui să petreacă ceasuri întregi în compania lui, să studieze semnificația literelor și să deseneze într-un caiet, cu creioane colorate, căsuțe cu vaci în ogradă și sori rotunji cu raze galbene care se ascundeau în spatele colinelor.

Numai Rebeca se simțea nefericită din pricina amenințărilor Amarantei. Cunoștea caracterul surorii sale, spiritul orgolios precum și violența resentimentelor acesteia care-i pricinuiau teama. Petrecea ore îndelungate în baie, sugîndu-și degetul, silindu-se, cu istovitoare eforturi de voință, să nu mănînce pămînt. Căuta ceva care să-i aline chinurile și făcu apel la Pilar Ternera ca să-i citească viitorul. După un lung pomelnic de revelații vagi și convenționale, Pilar Ternera îi prezise următoarele:

— Nu vei fi fericită atîta timp cît părinții tăi vor fi tot fără mormînt.

Rebeca tresări. Avu impresia că își aduce aminte de un vis și revăzu venirea ei în casă, copilă mică, cu cufărașul și cu balansoarul de lemn și cu un săculeț despre care nu știuse niciodată ce conține. Își aminti de un domn chel, îmbrăcat în haine de in, cu gulerul cămășii încheiat cu un buton de aur, care nu avea nimic a face cu riga de cupă. Își aminti de o femeie foarte tînără și foarte frumoasă, ale cărei mîini fine și parfumate n-aveau nimic a face cu mîinile reumatice ale damei de caro, și care-i punea flori în păr, după masă, cînd o ducea la plimbare printr-un sat cu alei verzi.

— Nu înțeleg nimic, zise ea.

Pilar Ternera păru descumpănită.

— Nici eu, dar așa spun cărțile.

Rebeca rămase atît de preocupată de această enigmă, încît i-o împărtăși lui José Arcadio Buendía, care o ocărî că dă crezare prezicerilor din cărți, își făcu însă datoria mergînd să scormonească fără zgomot cuferele și dulapurile, să deplaseze mobilele, să întoarcă paturile, să se uite pe sub podele, în căutarea săculețului cu oseminte. Nu-și amintea să le fi revăzut din vremea reconstruirii. Îi chemă în taină pe zidari și unul dintre ei mărturisi că a zidit sacoșa într-una din camere, deoarece îl împiedica la lucru. După cîteva zile de ascultare cu urechea lipită de perete, percepură sunetul gol al ciocănitului. Găuriră tencuiala și găsiră osemintele intacte în săculețul lor. În aceeași zi îl puseră într-o groapă fără piatră funerară, săpată în grabă lîngă aceea a lui Melchiade și José Arcadio Buendía veni acasă ușurat de o povară care pentru o clipă îi apăsase tot atît de greu conștiința ca și amintirea lui Prudencio Aguilar. Trecînd prin bucătărie, depuse un sărut pe fruntea Rebecăi:

— Alungă-ți din cap gîndurile rele, îi zise. Ai să vezi că vei fi fericită.

Prietenia Rebecăi îi redeschise lui Pilar Ternera ușile casei pe care Ursula i le închisese de la nașterea lui Arcadio. Venea la orice oră din zi, năvălind ca o turmă de capre și găsea în muncile cele mai aspre o descărcare a energiei ei frenetice. Intra uneori în atelier și-i ajuta lui Arcadio la sensibilizarea plăcilor dagherotipului cu o eficacitate și cu o tandrețe care-l uimiră. Femeia îl uluia. Pielea ei bronzată, mirosul de fum, tulburarea pe care o provoca brusc rîsul ei în camera obscură îl zăpăceau și-l făceau să se izbească de obiecte.

Într-o bună zi, în timp ce Aureliano era ocupat cu lucrul său de aurărie, Pilar Ternera se sprijini de masă admirîndu-i răbdarea și preocuparea în muncă. Totul se petrecu într-o clipită. Aureliano avu încredințarea că Arcadio se află în camera obscură înainte chiar de a-și ridica ochii și a întîlni privirea lui Pilar Ternera, ale cărei gînduri se puteau citi perfect, ca la lumina zilei.

— Bine, zise Aureliano. Spune-mi ce e?

Pilar Ternera își mușcă buzele surîzînd trist.

— Este că ești bun de război. Unde te uiți, ai noroc…

Confirmîndu-i-se presupunerile, Aureliano răsuflă ușurat. Se concentra din nou asupra lucrului său, ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic, iar vocea îi deveni mai fermă și mai liniștită:

— Îl recunosc, zise el. Va purta numele meu.

José Arcadio Buendía culese în sfîrșit roadele încercărilor sale: racorda o dansatoare mecanică la mașinăria unui orologiu și automatul dansă fără oprire în ritmul muzicii sale, timp de trei zile. Această descoperire îl ațîță mai mult decît oricare dintre întreprinderile sale nebunești. Nu mai mînca. Nu mai dormea. Lipsit de grija vigilentă a Ursulei, se lăsă tîrît de imaginație pînă la o stare de delir perpetuă din care n-ar mai fi ieșit niciodată. Își petrecea nopțile dînd ocol odăii, gîndind cu voce tare, căutînd un oarecare mod de a aplica principiile pendulului la carul cu boi, la brăzdarele plugului, la tot ce, odată pus în mișcare, era de folos omului. Febra insomniei îl istovise atît de mult că, într-o bună zi, nu-l recunoscu pe bătrînul cu părul albit și cu gesturi tremurînde care pătrunse în odaia lui. Era Prudencio Aguilar. După ce, în sfîrșit, îl recunoscu, mirat că morții îmbătrînesc și ei, José Arcadio Buendía se simți răscolit de nostalgie: „Prudencio! strigă el. Cum te-ai socotit să vii de atît de departe pînă aici?” După atîția ani petrecuți în moarte, regretul după lumea celor vii era atît de acut, nevoia de societate atît de chinuitoare, și atît de îngrozitoare apropierea celeilalte morți în sînul morții, încît Prudencio Aguilar ajunsese să-l iubească pe cel mai crîncen dușman al său. Trebuise să-l caute multă vreme. Îi întrebase despre el pe morții de la Riohacha, pe morții care veneau din Valea Upar, pe aceia care veneau dinspre mlaștini, dar nimeni nu-i putea da vești pentru simplul motiv că Macondo fusese un sat necunoscut de morți, pînă în ziua sosirii lui Melchiade, care îi semnală poziția printr-un mic semn negru