de zile împotriva nobililor, la Bobâlna, unde organizaseră un fel de tabără, după modelul revoltei „husite" din Boemia; sunt însă învinşi în cele din urmă, iar rezultatul a fost că situaţia lor s-a înrăutăţit, învingătorii – nobilii maghiari, saşii din oraşe şi secuii – s-au înţeles între ei şi au format ceea ce s-a numit pentru veacuri „Unio Trium Nationum", adică „Unirea celor trei naţiuni". Să nu înţelegeţi însă „naţiune", acest termen latinesc, în sensul pe care-l are acum. Prin „Naţio" se înţelegea pe vremea aceea un fel de grup social privilegiat, şi de aceea aceste trei naţiuni reprezintă oraşele săseşti cu satele din jurul lor, tot săseşti, comitatul secuilor, pe care-l vedeţi în arcul Carpaţilor, şi nobilimea maghiară. Iar românii, care formau majoritatea populaţiei, sunt trataţi ca o cantitate neglijabilă din punct de vedere politic. Se poate obiecta aici că Iancu de Hunedoara, un român, accede la rangurile cele mai înalte.

  Nu trebuie uitat însă că el e deja catolic, iar fiul său, care devine rege al Ungariei, este fiul unei nobile unguroaice. Vom reveni asupra lui Matei Corvin după ce vom vorbi despre voievozii contemporani cu el.

  Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş.

  Am spus de la început că scopul cărţii acesteia nu e de a înşira pe toţi voievozii care se succedă certându-se pentru domnie. Ne vom opri numai asupra figurilor simbolice.

  Dintre fiii lui Mircea cel Bătrân (i s-a zis şi cel Mare, cu drept cuvânt), voi vorbi doar de Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş. De ce i s-a spus „dracul"? Nu pentru că ar fi fost comparat cu Satana ori pentru că n-ar fi fost iubit de ţară. I s-a spus Dracul fiindcă acel Sigismund de Luxemburg, despre care am arătat că a fost rege al Ungariei, apoi şi împărat – un rege relativ favorabil nouă, o dată ce n-a persecutat pe ortodocşii din Ardeal, un suveran liberal pentru vremea lui (cu toate că, în urma Conciliului convocat de el la Konstanz, a fost ars pe rug reformatorul ceh Jan Hus!) —, Sigismund de Luxemburg, a avut o anume simpatie pentru acest fiu al lui Mircea şi l-a luat într-un ordin de cavaleri, ordin feudal pe care-l înfiinţase şi care se numea Ordinul Dragonului.

  A fost atunci un moment în Europa când au apărut mai multe „ordine" de acest fel: mai întâi Ordinul Jartierei, creat de regele Angliei (mai există şi astăzi); imitat curând de regele Franţei – suntem în plin Război de O sută de ani. Era asemeni unui „club" select, o gardă de onoare formată din mari feudali în care regele are încredere şi care jură că-i vor fi credincioşi până la moarte. Regele Sigismund creează Ordinul Dragonului la un moment când nu e încă sigur de victorie împotriva altor pretendenţi la tron, iar pe marii feudali care i-au fost credincioşi îi face membri ai Ordinului. Toţi erau magnaţi unguri*, numai trei străini a ales Sigismund: pe despotul Serbiei, pe un prinţ al Galiţiei, şi pe Vlad.

  Iar Vlad era atât de mândru că făcea parte din acest ordin de cavalerie, încât, o dată ajuns domn al Ţării Româneşti, a pus să se bată pe monede şi să se sculpteze, ca o emblemă a lui, acel dragon – de unde în popor i s-a zis Vlad Dracul, adică Dragonul. De aici vine şi numele de Dracula sau Drăculea pentru el şi pentru fiii săi. De aceea Vlad Ţepeş a devenit pentru străini Dracula.

  N-am să insist asupra lui Vlad Dracul, cu toate că a fost şi el o figură interesantă. A domnit de două ori şi a dus şi el război împotriva turcilor, dar s-a supus când a crezut că era în interesul ţării, şi de aceea a fost ucis din porunca lui Iancu de Hunedoara.

  Mai important pentru istorie – din păcate şi pentru legendă – e fiul său, Vlad zis Ţepeş, un domn, fără îndoială, de o cruzime cumplită, care avea obiceiul de a-şi trage în ţeapă duşmanii sau pe cei care nu-l ascultau înlăuntrul ţării. Se zice că de îndată ce a venit în scaun, în 1456, a poruncit să fie adunaţi hoţii şi cerşetorii, i-a închis într-o casă şi, după ce i-a ospătat, le-a dat foc. Pe boierii răzvrătiţi sau neascultători îi trăgea în ţeapă.

  Era un supliciu înfiorător: se înfigea un mare ţăruş în pământ, sau se tăia şi subţia un pom mic, iar în această ţeapă osânditul era, într-un fel, răstignit – lucru groaznic de povestit; se ungea ţeapă cu seu şi se introducea prin fund, însă cu încetul, pentru a nu provoca moartea imediată; nu trebuia ca ţeapă să străpungă ficatul sau inima, ci să iasă prin gât, lângă cap, iar omul stătea expus până expia, îi mâncau corbii ochii. Era, încă o dată, un supliciu groaznic despre care s-a aflat până departe şi se zvonea că Ţepeş ar fi tras în ţeapă mii şi mii de oameni.

  * Termenul magnat, din latina medievală, a desemnat în Ungaria şi Polonia marea nobilime care beneficia de privilegii aparte. Corespondentul în Ţara Românească şi Moldova îl reprezentau marii boieri.

  Acestea fiind zise, trebuie amintit că veacul al XV-lea a fost un veac crud şi nemilos în toată Europa. Un singur exemplu: în 1415 se bat englezii cu francezii (dar să nu zicem englezii şi francezii, de fapt era o luptă între două ramuri ale dinastiei franceze, o luptă între două familii feudale, nu între două naţiuni), în bătălia de la Azincourt (dacă aveţi cumva ocazia, într-un club de cinefili, să vedeţi filmul realizat de Şir Laurence Olivier, Henric al V-lea, care reconstituie această bătălie, vă sfătuiesc să n-o rataţi; e, pentru mine, cea mai frumoasă şi veridică reconstituire cinematografică a unei bătălii medievale), la sfârşitul luptei, englezii au făcut 6 000 de prizonieri, pe care au vrut să-i vândă, adică să-i ţină pentru răscumpărare, cum se obişnuia în tot Evul Mediu. Dar s-a zvonit că francezii s-au regrupat şi contraatacă. Atunci Henric al V-lea dă ordin să