Nu peste mult timp s-a gătit cu ploile, a început să îngheţe şi să ningă. S-a aşezat zăpadă gros pe scîndurile podului şi nu ne mai curia. Acum a venit «nacialnicu» care era peste noi, a dat material şi ni-a făcut o uşe să nu mai şedem cu ţolincu aninat, căci de acuma era frig. Dar fereştele au rămas tot aşa bătute cu scînduri. A găsit copiii nişte bucăţele micuţe de sticlă, le-au pus una lîngă alta, au taiat în scîndură aşa ca de o palmă şi li-au pus acolo, să se zăriască oliacă, să putem îmbla prin casă. Ni-au adus o sobă de fer şi ni-au pus-o în mijlocu casei. Lemne erau de ajuns căci era totul numai pădure.

Pe noi ni-a împărţit în brigăzi, cîte opt, zece oameni, adică bărbaţi şi femei amestecaţi, la taiet pădure. Care mai tineri, mai oliacă cu putere, taiau copaci de cei mai groşi, dar cei care erau mai bătrîni, mai slabi, taiau aşa cum să zicia pe la noi praştiu, copaci aşa ca picioru de gros. Îi tăiam, îi curăţiam de craci şi îi tîrîiam şi i puniam grămezi mari, aşa lungi cum să aflau. Mai taiam şi cu firesteu şi clădiam metri, aşa cum e lucru în pădure. Dacă ar fi fost mîncare, mergia şi lucru, dar din partia mîncării era tare prost. Primia un lucrător şiapte sute de grame de pîne. Adică cum le primia, avia dreptu să plătiască cu bani şiapte sute de grame de pîne pe zi. Acele şiapte sute de grame costa o rublă şi patru capeici. Dar un bătrîn, care nu mai putia lucra, sau un copil, acela primia trei sute de grame, dar tot plătite cu bani. Dacă era un bătrîn, care nu putia lucra, acela ştia, înţălegia că nu-i şi răbda săracu cum putia. Dar un copil? Îşi poate închipui orişicine cum poate să trăiască cu trei sute de grame de pîne pe zi un copil. Dar ce putiai să faci, că nu era din altă parte de unde să mai adaugi ceva. Nu erau sate cu lume, macar cît de departe, să poţi merge să găseşti ceva de-a mîncării, cum mergiam cînd eram în Sibiria. Aici nu era alta nimic, decît pădure şi apă.

Mă sculam demineaţa, împărţiam cîte o fărmătură de pîne la copii, îmi luam şi mie o fărmătură în mînă şi toporu subsuoară şi mergiam la lucru în pădure. Mărgînd pe drum, înghiţiam acelia două guri de pîne. Dar după acelia două înghiţituri de pîne, aşa de tare ceria stomacu mîncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gîndeam, oare să iau o mînă de nisip să vîr în gură, să înghit, nu mi s-ar astîmpăra foamia? Dar nu putiai să faci aşa ceva şi lucram aşa toată ziua. Veniam siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de mîncare. Dar ce mîncare putiai să faci? Aduciam apă din rîu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea şi mai fărmam o bucăţică mică de pîne în apa aceia, să fie oliacă tulbure şi bine sarată, şi-o turnam în strachină. Ne mai împărţiam cîte o gură de pîne la toţi şi ţiniam pînia în gură, nu o înghiţiam, şi tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. Dar asta o făciam prin întuneric, căci lumină nu era deloc. Cît ardia focul, vediai în zaria focului, dar cum să gătia focul, nu era ce aprinde deloc, nici lumînare, nici salitră. Sorbiam apa aceia cu nişte linguri rusăşti şi coada la lingură era ca un băţ rotund, nu cunoştiai în mînă cum s-o ţii să fie dreaptă şi de multe ori o duciam cu dosul la gură. După ce gătiam apa ceia sărată, te frigia, te ardia înăuntru sarea şi mai biam cîte o litră de apă din rîu ca să fii sătul... Nu numai eu, dar toată lumia cîtă era acolo.

La început a mers oliacă, dar nu pria mult. A început lumia să se îmbolnăvească, a început lumia să moară. Cu părere de rău şi cu ruşine, dar să spun drept ceea ce a fost. Ni-au umplut păduchii, că nu te mai puteai descurca. A dat o dizinterie între lume că îi trecia sînge două, trei zile şi să prăvăliau şi gata muriau. Doctori nu erau, medicamente la fel. Vedeai cu ochii cum te sfîrşeşti, dar nu aviai ce face.

A ajuns rîndu şi la mine, a dat şi peste mine dizinteria. Era de acuma iarna, ger, prin luna lui octombrie 1942. Tăieturi prin pîntece, dureri nemaipomenite. Numai eşiam afară şi iar în casă. Dar afară nici o îndosială, în pădure, printre tufe. Pe lîngă toate, am şi răcit şi am slăbit cu totul. Mă uitam cu jele la copii, căci trebuia să mă despart de ei şi rămîn aşa, prin pustiuri, fără nime. De acuma afară nu mai putiam să ies, nici din pat nu putiam să mă ridic. Capul îmi era triaz, înţălegiam totul şi vediam cu ochii că se apropie sfîrşitul, dar nu aviam nici o putere. Am slăbit din putere cu totul, durerile m-au acoperit peste măsură. Era noaptia, copiii sărmanii, slăbiţi şi lihniţi de foame, au adormit. Lumia cu care trăiam împreună a venit de la lucru îngheţaţi de frig şi dormiau. Eu m-am luptat cu durerile toată noaptia, dar nu am stingherit din somn pe nime, căci nu avia ce să-mi deie nici un ajutor nime. De la un timp văd că slăbesc şi mai tare, am început să văd înaintia ochilor nişte năluci, fel de fel. Acuma m-am gîndit că se apropie ciasul, numai încă nu-i minuta. M-am gîndit la bărbatul meu sărmanul, tot aşa trebuie să-şi fi dat sufletul pe undeva, amărît de durere şi năcaz, fără nime lîngă el. Mi-am îndreptat gîndul la scumpii mei frăţiori, cît de departe sînt ei de mine şi nu ştiu de chinul meu. M-am gîndit la scumpa şi dulcia mea mamă cu cîtă durere în suflet am lăsat-o pe scîndurile patului, fără nime lîngă ea.

Am