Într-o primăvară se mai aciuase şi Gogu, un croitor, de lucra acasă. A dat vorbă prin vecini, muşterii se găseau. Lucra ieftin şi muierea lui se pricepea la croitul rochiilor. Nevasta meşterului abia încăpea pe uşă, o ştiau şi copiii, crescută din belşug, de-abia-i ajungeai la umăr. Florica o chema şi-i era dragă bărbatului de nu mai putea. Duminica ieşeau amândoi la plimbare pe Griviţa, se întorceau seara şi a doua zi o luau de la cap, el cu acul, ea trăgând la maşina de cusut fustele de stambă ale femeilor de ceferişti.

Înspre drumul cel mare al Filantropiei, puneau temelii zidarii. Săritori unul pentru altul. Lucrau la aceleaşi binale, scoteau bani frumoşi. Între ei mai răsărit era Ghiula, de tocmea lucrul. Antreprenorul le dădea pâine să mănânce. Cu el munciseră şi în Lipscani la case boiereşti, şi în Văcăreşti, la Mandravela, în Trei-Cuţite, cu neveste cu tot, nişte ţigănci pătimaşe de umpluseră pământul de copii. Rar îi vedeai acasă vara şi primăvara. Din martie îşi curăţau mistriile şi nu-i mai zăreai până dădea zăpada. Iarna tocau paralele la cârciumă, că n-aveau ce face. Îşi băteau nevestele, se mai tăiau pentru vreo curviştină; altfel, oameni cumsecade. Printre ei, erau şi vreo câţiva hoţi de s-aveau bine cu cei din groapă. Nu călcau mahalaua. Tot prin cartiere pricopsite îşi făceau veacul. Cărau rufele scumpe de prin curţi, le vindeau pe nimic, fugeau de sergenţi, nimeni nu putea să spună pe unde dormeau. Aveau ibovnice care-i ascundeau. Nu munceau, mâncau şi petreceau numai din ce dădeau la spate.

Altfel, oamenii se ştiau. Să tot fi fost vreo sută-două de suflete. Se lipiseră şi gunoierii. Trăgeau spre bordeiul lui Grigore. Ei între ei se înţelegeau. Odăile lor erau joase, făcute din chirpici, nu le păsa, obişnuiţi cu traiul prost. Unul, Tănase, şedea mai bine, avea gospodărie curată, spoită totdeauna cu var, că luase muiere vrednică, nu şedea. El tot pe la Stere petrecea. Îl vorbea pe cârciumar:

— Ăsta ne cumpără pe toţi!

Unii n-aveau de unde să-l ştie pe negustor. Gunoierul le povestea cum picase într-o seară pe maidan, cum îşi ridicase o magherniţă şi cum se ajutase cu şeful. Nu-l mai cunoşteai. Îi crescuse ceafa cârciumarului.

Ceilalţi ascultau cu ciocanele de rachiu în mână. Se minuna Tilică, se mira Gogu, el nu mai termina. Păi de unde să ştie ei ce nuntă făcuse? Ce mireasă era Lina lui, cum umblase Aglaia şefului să-l împace cu socrul cu care avusese o ceartă pentru nişte sume, cum le luase lor dobânzi, cum îşi cumpărase alte butoaie şi lucruri pentru prăvălie, viţă de om! Băgase băiat de prăvălie pe-o rudă de-a lui de la ţară, copil sărac, fără părinţi. Îl îmbrăcase, îl încălţase, era jupân, nu altceva. Umbla cu şorţ de piele, negustoria mergea, ieşeau bani. Stere tot pe drum se afla, după vin. Era când la Drăgăşani, când la Buzău, tocmea rachiul, mai avea vreun necaz, cinstea vameşii, aducea băutura, o descărca, începuse să pună deoparte. Oamenii băgaseră de seamă că se schimbase, îl apucase o poftă mai mare de câştig, nu s-ar mai fi săturat. Şi Lina, la fel, nu cheltuia, nu se bucura, femeie strângătoare. Ce mai risipea, Aglaiei îi dădea pe furiş, c-o ajuta şi nu se putea altfel. O litră, două de rachiu acolo nu se cunoştea. Negustorul închidea ochii, n-avea ce le face, muieri între muieri se ştiu. Sutele se adunau în tejgheaua lui de tablă, se gândea să se mai întindă. Făcuse o odaie pentru băiatul de-l slugărea, îl milea şi se răstea la el, să-l înveţe meserie. Câteodată, când îl mai încălzeau aburii vinului, îşi aducea aminte de ucenicia lui la Pandele. Nu uitase încă palmele şi ghionţii, dar astea „îl făcuseră om”. Îi era drag să povestească cum îl adusese taică-său de la ţară şi cum îl băgase băiat de prăvălie la jupân. Domnul Vasiliu avea cârciumă mare în gura Lipscanilor la Piaţa Sfântu Gheorghe. Muşterii, gârlă. Oameni darnici, cu inimă largă. Nu se uitau la bani. Stăpânul îl tunsese din prima zi, şi-l pusese să se spele. Pe vremea aceea avea doisprezece ani şi abia învăţase să buchisească şi să socotească. Picat de la coada vacii, se speriase de ce văzuse în Bucureşti. Când coborâseră din vagonul murdar al trenului care-i adusese din fundul Olteniei, taică-său îi spusese:

— Numai cuminte să fii, că de rest are Dumnezeu grijă! Să asculţi şi să te supui, că aici sunt o mulţime de oameni. Fel de fel. Nu te lua după unu şi după altu. Tu de jupân să ştii. Ce ţi-o spune el e sfânt! M-ai auzit?

Stere privise mulţimea zgomotoasă, peroanele înalte şi locomotivele învăluite în nori de aburi. Şi când au ieşit afară şi au dat cu ochii de clădirile cu caturi, luminate de soare, s-au oprit o clipă în loc.

Ce de vreme trecuse! Ce ştiuse el? Păzise oile şi boii, la câte-un Paşte îl luaseră ai lui pe la Râmnic, la bâlci, şi atât.

La stăpân e uşor să te duci, e mai prost să rămâi. De câteva ori voise să fugă. Era greu să roboteşti de la cinci dimineaţa şi până seara târziu. În nări mai simţea încă, după ani de zile, mirosul halatului albastru, peticit pe la coate, atunci spălat, cu iz de leşie.

Aşa începuse viaţa lui la oraş. Cât a stat la jupân, a văzut şi pe alţii. Unii plecau după câteva luni. El ce să facă? Unde să se ducă? Era legat, vândut stăpânului. Mătura prăvălia, căra butoaiele cu bere din curte, curăţase cartofi pentru bucătărie, ce nu făcuse? Norocul lui era că trăise rău şi nu se băga de seamă. Cel puţin la domnul Pandele Vasiliu învăţase ceva: să n-ai milă de altul. Mânca şi el cu ceilalţi, nişte lături rămase din farfuriile muşteriilor, dar nu se băga de seamă. Noaptea dormea într-o odaie lungă şi joasă, umedă şi întunecoasă, cu femeile laolaltă, bucătărese şi jupânese, se obişnuise, nu-i păsa. Tat-său venea o dată pe an, îi aducea o pâine mare, albă, făcută de