regulat, adâncit în scaun, lângă acesta. Pe ecranul computerului de bord clipocea încă luminiţa verde a semnalului transmis de pe maşina frigorifică.

— Oare cât de departe sunt? întrebă Bella.

— Cam la vreo trei kilometri.

— Accelerează.

 

La intrarea în Bucureşti un motociclist observă cum o maşină frigorifică, având pictat un leu care se lăfăia vesel pe întreaga suprafaţă laterală şi ţinând în vârful cozii o îngheţată, opri la semafor. Motociclistul acceleră şi ajunse paralel cu maşina, în dreptul şoferului. Întoarse capul spre acesta şi îl privi lung. Agentul se uită şi el la motociclist, dar nu îi putu vedea faţa, deoarece casca reflecta lumina semaforului. În momentul în care se făcu verde, motociclistul tură foarte mult motorul, ridică mâna în care avea un pistol şi trase. Apoi dădu drumul ambreiajului şi dispăru.

Agentul se prăvăli peste volan, iar maşina începu să claxoneze.

 

În vila lui gigantică din Lancaster, Werner se pregătea să se uite la un meci de fotbal. Pusese la înregistrat meciul echipei lui favorite încă de pe vremea când era student, New England Patriots, care devenise în ultima vreme un unsprezece redutabil. Marile performanţe fuseseră un pic lăsate în urmă, dar Werner ţinuse cu ei de la început, când era vai de capul lor. Nu ştia scorul, pentru că ura să ştie scorurile. Meciul nu ar mai fi avut niciun farmec. De aceea nu citise niciun ziar şi nu deschise radioul sau televizorul când ajunsese acasă. În timp ce erau prezentate echipele, Werner îşi făcu un cheesburger gigantic cu trei straturi. Puse maioneză, ketchup dulce şi iute, mulţi castraveţi muraţi şi o frunză de salată uriaşă. Telefonul de pe masă scoase un fluierat răguşit de locomotivă. Se linse pe degete şi atinse ecranul. Pe el era afişat un mesaj scurt: „Done”.{14}

Puse satisfăcut telefonul la loc pe masă şi se aşeză la meci.

Capitolul 25

Semnalul verde de pe hartă nu mai înainta de câteva minute. Bella privea îngrijorată ecranul.

— Cât mai avem?

Julius Henry apăsă acceleraţia până la fund. La primul semafor se vedea lume adunată. Câteva maşini erau parcate la marginea drumului cu luminile de avarie pornite. Limuzina se apropie cât putu de mult, dar cerul începu să se lumineze de girofarurile unei maşini de poliţie care o depăşi. Încă una apăru din sens opus. Bella îi spuse şoferului să treacă. Acesta depăşi încet semaforul. Cei trei întoarseră capul. Câţiva curioşi comentau incidentul. În dreapta maşinii, pe unde trecu foarte încet limuzina, portiera era larg deschisă. În stânga, geamul era spart, iar pe volan era prăbuşit şoferul cu capul întors spre direcţia din care venise glonţul. Bella ştia că nu se puteau opri. O cuprinse îngrijorarea. Julius Henry intră în memoria computerului de bord şi activă numărul de telefon al lui Charles. Nicio lumină nu se aprinse. Telefonul lui Charles, rămas fără baterie, zăcea în rucsacul Christei.

 

Christa şi Charles ieşiseră rapid din maşină şi o luaseră la fugă înspre centrul oraşului. Alergau cât puteau de tare. Din când în când întorceau capul în toate părţile ca să vadă dacă îi urmărea cineva. Nu era nimeni. În dreptul unor blocuri, un bărbat ieşise să îşi plimbe căţelul. Se opriră la un colţ şi aşteptară câteva minute pentru a îşi trage sufletul şi a se asigura că agresorul nu se zărea nicăieri. La câţiva zeci de metri în faţă, într-o staţie de taxiuri, patru maşini galbene îşi aşteptau clienţii matinali. Câte un vehicul răzleţ mai trecea în viteză spre şosea. Se îndreptară spre staţia de taxiuri. Cei patru şoferi stăteau la taclale şi îşi beau cafelele de dimineaţă. Christa şi Charles se apropiară de ei.

Bella intrase un pic în panică şi formă numărul de telefon al lui Werner. Acesta nu răspunse. Atunci folosi ultima soluţie pe care o avea la dispoziţie. Formă un alt număr, trecut în agendă sub numele Martin. Chiar în momentul în care acesta răspunse, din limuzina care rula încet, iar cei trei erau cu ochii în toate părţile, văzură în dreapta staţia de taxiuri. Charles şi Christa se urcau în unul dintre ele.

Capitolul 26

Taxiul opri în faţa Gării de Nord, gara centrală a capitalei. Charles scoase portmoneul, dar nu mai avea decât lire sterline şi euro în el. Nu se putea achita cu cardul. Aşa că plăti Christa. În gară, cei doi se duseră direct la biroul de informaţii. Singurul tren cu destinaţia Cehia pleca la ora şase. Aveau de aşteptat ceva mai mult de două ore.

 

Werner ieşi de sub duş. Muzica răsuna foarte tare în toată casa. Tocmai intrase în posesia ultimului album al formaţiei Pink Floyd, „The Endless River”. Suna exact ca albumul scos cu zece ani mai devreme – „The Division Bell”. Chiar dacă ştia că specialiştii în Floyd insistau că Gilmore era marea valoare a trupei, Werner avea o slăbiciune pentru albumele la care Roger Waters fusese creierul. Ştia pe de rost „The Wall”, dar mai ales „The Final Cut”, în ciuda poziţiei explicite de sorginte hipiotă a ideologiei antirăzboi, antifinanţe, antimondializare. Îi plăceau orchestraţia barocă şi invenţia sonoră care complicau linia melodică foarte simplă şi foarte cantabilă.

Se distra de multe ori pe seama artiştilor care atacau băncile, banii, sistemul de finanţe internaţional şi câştigau bani enormi din asta. Ultimul spectacol „The Wall” al lui Waters îi plăcuse foarte mult pentru forţa sa manipulatoare. Oamenii care îndrăgeau în primul rând muzica se duceau acolo şi plecau impresionaţi de retorica antirăzboi a show-ului. O capodoperă de manipulare – să arăţi pe ecran că dolarii, lirele, yenii şi orice fel de alţi bani sunt otravă şi pentru asta să primeşti peste tot în lume dolari, euro şi lire sterline cu nemiluita. Poziţia ipocrită a lui Waters i se părea că seamănă foarte mult cu a acelor filosofi care atacau America din fotoliile calde ale universităţilor americane şi înjurau sistemul de pe urma căruia trăiau ca în Paradis. Pe când, dacă s-ar fi dus în ţările pe care le admirau, ar fi murit de foame sau ar fi sfârşit într-un lagăr.