E miezul nopții. Noi, Mincinoșii, jucăm Scrabble în sufrageria de la Cuddledown.

Genunchiul meu atinge coapsa lui Gat, deși nu sunt sigură că a observat. Tabla e aproape plină. Mi-a obosit creierul. Am numai litere proaste.

Mirren își rearanjează piesele cu mintea aiurea.

— Ce are Taft?

— Un motto, spun. Știi, cum are și bunicul. Nimănui nu-i plac oamenii care se mișcă după cum bate vântul.

— Nu sta în fundul galeriei, intonează Mirren.

— Nu te plânge niciodată și nu da explicații, spune Gat. Asta cred că e din Disraeli.

— A, da, asta îi place în mod special, zice Mirren.

— A, și nu accepta niciodată un refuz, adaug eu.

— Doamne, Cady! țipă Johnny. Pune odată un cuvânt ca să putem și noi să jucăm!

— Nu țipa la ea, Johnny, zice Mirren.

— Scuze, spune Johnny. Vrei, te rog frumos, frumușel, cu frișcă și cireașă în vârf, să construiești un cuvânt, fir-ar mama lui de Scrabble?

Genunchiul meu atinge coapsa lui Gat. Efectiv nu sunt în stare să mă gândesc. Pun un cuvânt scurt, care nu valorează mai nimic.

Johnny își etalează piesele.

— Drogurile nu-ți sunt prietene, anunț eu. Ăsta e mottoul lui Taft.

— Nu pot să cred, râde Mirren. Și de unde l-a cules?

— Poate că au avut vreo oră de educație împotriva drogurilor la școală. În afară de asta, gemenele s-au strecurat la mine în cameră și i-au zis că am un dulap plin de pastile, așa că a vrut să se asigure că nu sunt dependentă.

— Doamne, spune Mirren. Bonnie și Liberty sunt un dezastru. Cred că acum suferă de cleptomanie.

— Serios?

— Au luat pastilele de dormit ale maică-mii și niște bijuterii bătute în diamante. Habar n-am unde își imaginează ele că or să poarte cerceii ăia, astfel încât să nu le vadă. De asemenea, e doar o pereche de cercei, iar ele sunt două.

— Le-ai tras de urechi?

— Am încercat cu Bonnie. Dar sunt mai presus de ajutorul meu, spune Mirren.

Își rearanjează piesele.

— Îmi place ideea unui motto, continuă ea. Cred că un citat care să te inspire te poate ajuta să depășești momente grele.

— Ca de exemplu? întreabă Gat.

Mirren face o pauză. Apoi spune:

— Fii un pic mai bun decât trebuie.

Rămânem cu toții tăcuți. Cu neputință de contrazis.

Apoi Johnny zice:

— Nu mânca niciodată nimic mai mare decât propriul tău cur.

— Ai mâncat vreodată ceva mai mare decât curul tău? îl întreb.

Dă solemn din cap.

— Bine, Gat, spune Mirren. Care e mottoul tău?

— Nu am unul.

— Ei, haide.

— Bine, poate că am.

Gat se uită în jos la unghiile sale.

— Nu accepta un rău pe care poți să-l schimbi.

— Sunt de acord cu asta, spun eu.

Și sunt într-adevăr de acord.

— Eu nu sunt, zice Mirren.

— De ce nu?

— Sunt foarte puține lucruri pe care le poți schimba. Trebuie să accepți lumea așa cum e.

— Nu-i adevărat, spune Gat.

— Nu e mai bine să fii o persoană pașnică și relaxată? întreabă Mirren.

— Nu, răspunde Gat pe un ton hotărât. E mai bine să lupți împotriva răului.

— Nu mânca zăpadă galbenă, spune Johnny. Și ăsta-i un motto bun.

— Fă întotdeauna ce ți-e teamă să faci, spun. Ăsta e al meu.

— Ei, na, cine dracu’ spune asta? latră Mirren.

— Emerson, îi răspund. Cred.

Mă întind după un pix și îmi scriu citatul pe dosul mâinilor.

Stânga: Fă întotdeauna ce. Dreapta: ți-e teamă să faci. Scrisul e înclinat pe mâna dreaptă.

— Emerson e atât de plicticos, spune Johnny.

Îmi ia pixul și își scrie pe mâna stângă: NU ZĂPADĂ GALBENĂ.

— Iată, spune el, arătându-ne rezultatul. Ar trebui să fie de ajutor.

— Cady, serios acum. Nu ar trebui să facem întotdeauna ce ne e teamă să facem, spune Mirren cu înflăcărare. N-ar trebui s-o facem niciodată.

— De ce nu?

— Ai putea să mori. Ai putea să te rănești. Dacă ești îngrozită, atunci probabil că ai un motiv bun. Ar trebui să ai încredere în propriile instincte.

— Și atunci, care e filosofia ta de viață? o întreabă Johnny. Să fii o găină uriașă?

— Da, spune Mirren. Asta și chestia cu bunătatea de care am vorbit mai devreme.

Mă duc după Gat când urcă la etaj. Îl urmăresc pe holul lung, îl apuc de mână și îmi lipesc buzele de ale lui.

Asta îmi era teamă să fac, așa că o fac.

Mă sărută la rândul lui. I se împletesc degetele cu ale mele și mă ia cu amețeală, el mă ține să nu cad și dintr-odată totul e clar, totul e minunat din nou. Sărutul nostru preschimbă lumea în cenușă. Suntem doar noi doi și nimic altceva nu mai contează.

Apoi Gat se retrage.

— N-ar trebui să fac asta.

— De ce nu?

Mâna lui încă o ține pe a mea.

— Nu că n-aș vrea, ci fiindcă…

— Am crezut că am luat-o de la capăt. Nu asta înseamnă?

— Sunt vraiște.

Gat face un pas în spate și se reazemă de perete.

— Ce conversație plină de clișee purtăm! Nu știu ce altceva să spun.

— Explică.

O pauză. Apoi:

— Nu mă cunoști.

— Explică, repet.

Gat își cuprinde capul cu mâinile. Stăm acolo, amândoi sprijinindu-ne de perete în întuneric.

— Bine. Uite o parte doar, îmi șoptește în cele din urmă. N-ai întâlnit-o niciodată pe maică-mea. N-ai fost niciodată la mine în apartament.

Asta e adevărat. Nu l-am văzut pe Gat nicăieri altundeva decât la Beechwood.

— Simți că mă cunoști, Cady, dar nu m-ai văzut decât așa cum sunt când vin aici, spune. Nu e… pur și simplu, nu e deloc tabloul complet. Nu știi cum arată dormitorul meu, a cărui fereastră dă spre o gură de aerisire, nu știi cum gătește maică-mea curry, ce colegi am la școală, ce facem de sărbători. Cunoști partea din mine care vine aici, pe insula asta, unde toată lumea e bogată, cu excepția mea și a servitorilor. Unde toată lumea e albă, cu excepția mea,