— Cum așa?

— Omul își schimbă caracterul din șapte-n șapte ani, nu știați?

— Nu.

— La fiecare ciclu te comporți ca o anumită pasăre sau animal. De pildă, la douăzeci de ani ești păun, la treizeci ești leu, la patruzeci ești cămilă, la cincizeci ești șarpe, la șaizeci ești cîine, la șaptezeci ești maimuță…

— Și la optzeci? se interesă Mitică, încercînd să nu zîmbească.

— La optzeci nu știu, cred că nu mai ești nimic, devii ca un copil de cinci-șase ani, mintea nu mai are putere de judecată, ori vorbești mult și spui prostii, ori taci tot timpul. Moșul meu, cu o lună înainte de a muri, tăcea tot timpul, deși fusese un mare vorbăreț. „De ce taci, moșule?” îl întrebam. „Nu mai am ce spune, dragă Titi. Asta a fost tot.” O, Doamne, Doamne, ce e și cu moartea asta, dom’ doctor, de ce ne-o fi atît de frică de ea? Vă întreb ceva: filozofii, care sînt cei mai deștepți și lucizi oameni, au aceeași frică ca și noi? Ce-o fi gîndit oare Kant pe patul de moarte?

— Titi, astea sînt fleacuri, gînduri. După părerea mea, nu moartea trebuie să ne preocupe, ci viața, cu toate amănuntele ei de fiecare clipă. Salvarea noastră de spaima de moarte și de infinit stă în ocuparea fiecărei secunde cu concret pînă la refuz. Concretul, înțelegi, ăsta e tot misterul.

— Înțeleg, dom’ doctor, dar nu cred că e bine. Concret-concret, dar cît? Dacă ne umplem viața cu prea multe fapte, nu ne mai rămîne spațiu pentru gîndit. Eu cred că tocmai aici stă problema: lipsa de meditație. Oamenii meditează doar cînd li se apropie sfîrșitul.

— Și nu e bine așa?

— Nu, nu e bine. Și să vă spun de ce.

Brusc, Titi se schimbă la față, căpătînd o culoare cenușie, în timp ce buzele îi erau livide.

— Ți-e rău? îl întrebă Mitică, mirat.

— Da, cred că mi-e rău, răspunse el, calm, după care își pierdu cunoștința, pe care nu și-o mai recăpăta niciodată, deși Mitică se luptă să-l salveze cu disperare, pînă seara, cînd îi muri în brațe. Nela plecase acasă încă din timpul nopții, ca și asistenta și sora care-l ajutaseră la operație. Îl duse în sala de necropsie și-i răscoli cu înverșunare prin tot trupul slab și pipernicit pentru a descoperi misterul care-l ținuse în viață atîta vreme, în ciuda celor șapte boli care-l măcinaseră din copilărie. Spre dimineață, plecînd spre casă, încovoiat de oboseală, Mitică părea și mai mic decît era în realitate, nu mai era decît o mînă de om. Ca să scurteze drumul spre locul unde-și lăsase bicicleta, o luă prin holul maternității, care era luminat puternic. Pe fotoliile îmbrăcate în stambă viu colorată stăteau de vorbă un bărbat tînăr, înalt și solid, cu mustață pe oală, și o femeie în capot. Femeia era foarte palidă și plîngea. Deodată, cînd Mitică trecu prin dreptul lor, bărbatul o lovi pe femeie cu dosul palmei peste față. Aceasta se ridică speriată, încercă să țipe, dar se răzgîndi și fugi într-un colț al holului. Bărbatul înjură murdar, și se îndreptă spre femeie, cu intenția s-o lovească din nou, dar o soră ieși repede dintr-un salon și strigă spre el, cuprinsă de isterie:

— Porcule! Idiotule! Nenorocitule! Camionagiule!

Mitică privi liniștit scena, apoi se duse la soră și o întrebă ce s-a întîmplat. Sora abia îi răspunse, de enervare plîngea și sughița: femeia născuse două fetițe gemene, iar bărbat-su, beat, o bate pentru că n-a făcut băiat, deoarece mai au două fete acasă.

— Și dacă ați ști, dom’ doctor, cît s-a chinuit, săraca, cîte-a mai tras! Douăzeci și patru de ore a avut contracții. Și după ce e ca o frunză, o mai și lovește, fir-ar ei ai dracului de bărbați cu cine i-a inventat pe lume!

Mitică privi spre bărbatul beat care se pregătea să plece și care, la rîndul lui, îl cerceta speriat, cu o privire roșie de oboseală și băutură. Îi făcu semn să se întoarcă, bătîndu-l pe umăr, și, cînd se întoarse, îl lovi cu pumnul direct în bărbie, aruncîndu-se cu întregul corp asupra lui. Acesta se clătină de două ori, se șterse pe față, dar n-avu timp să-și revină, pentru că Mitică îl lovi din nou cu pumnul, de astă dată în gură. Ștergîndu-se, bărbatul care fusese lovit constată că îi curge sînge, dar părea incapabil să ia o atitudine. În sfîrșit, se hotărî: se întoarse cu spatele și porni spre ușă. După cîțiva pași, însă, se răzgîndi: veni spre Mitică, îl prinse puternic cu mîna dreaptă de reverele hainei și plecă tîrîndu-l după el fără nici un fel de dificultate. Merse așa vreo zece metri. Ajungînd în fața unei ferestre, o deschise și aruncă trupul pe care îl tîrîse afară, în curte. Fereastra se afla la parter, dar parterul era înalt, sub el aflîndu-se un demisol destul de mult ridicat deasupra pămîntului. Mitică se prăbuși deci de la o înălțime de vreo trei metri, dar căzu pe o grămadă de pietriș. Peste cîteva minute se ridică, murdar de sus pînă jos, și porni șchiopătînd. Ocoli grădina și intră prin aceeași ușă în holul maternității. Femeia lehuză nu se mai afla acolo, nu mai era nici bărbatul ei. Porni deci spre locul unde era bicicleta, îngîndurat și oarecum nedumerit. Sora strigă după el:

— Dom’ doctor, să chem Miliția? Dar el nu-i răspunse. Ajungînd acasă, o găsi pe Nela gata să iasă pe ușă, grăbită să ajungă la școală.

— Vezi că te-a căutat cineva, îi spuse ea din mers.

— Cine?

— Un tip.

— Și nu l-ai întrebat cine e?

— Ba da. Mi-a băgat o legitimație sub nas și mi-a zis că e de la Securitate. Am plecat. Pa!

Mitică era atît de obosit încît se aruncă pe pat îmbrăcat, fără să-și scoată măcar pantofii, și adormi în clipa următoare. Între timp, ca să nu întîrzie la școală chiar din prima zi, Nela îi luă bicicleta și ajunse acolo la ora opt fără cinci. În cancelarie nu erau decît două profesoare care tocmai își puseseră cafelele la fiert.

— Vrei și dumneata?