Spre sfîrșitul vacanței primii un telefon de la Matilda. „Sînt acasă, zise, adu-mi-o pe Silvia.” „Plecați?”, o întrebai ca să zic ceva (firește că plecau!). Urmă însă o tăcere, înainte să-mi răspundă: „Da, plecăm!” Mă reținu la o cafea. „Nu plecăm”, zise cînd ne regăsirăm iarăși față în față, ca odinioară, în holul care mi se păruse pe atunci imens. Acum mi se părea, după ani, că e un hol ca oricare altul, ceva mai mare (cînd revedem locurile unde am trăit găsim totdeauna spațiul micșorat, probabil din pricină că în amintire dimensiunile cresc). Nu înțelesei bine, spusese „nu plecăm” cu un glas ciudat. „Da, dragă, preciză, nu mai plecăm deloc.” „Cum adică?” „Nu ți-a spus Tasia?” „Tasia mi-a spus niște baliverne, zisei, sper că nu tu ai pus-o?” „Bineînțeles că nu, dar nu poți împiedica pe cineva să vorbească”, zise ea cu o vioiciune și o veselie tristă, așa cum par unii oameni care vor să afecteze că nu li s-a întîmplat nimic ieșit din comun, deși li s-a întîmplat ceva foarte grav. Rămăsei tăcut. O fi picat Mircea și acum se întorc în orașul nostru? La acest gînd simții o simpatie bizară pentru el și chiar și pentru Matilda. „Tasia mi-a spus că trăiți rău, e adevărat?” „Da, adică am trăit rău, acum nu mai trăim, fiindcă ne-am despărțit. Da, dragă, preciză ea iarăși, am divorțat…” „De ce!?” „Ei, aia e, de ce! De ce, de nece, asta e situația.” „Tasia mi-a spus și acum înțeleg că trebuie să fie din pricina Silviei.” „Nu, spuse ea cu fermitate. E adevărat că Silvia, reluă cu alt glas, e încăpățînată și stricătoare, dar care copil n-are un cusur? O s-o dezvățăm, te rog să mă ajuți. Cu tine cum s-a purtat?” „La început rău (și îi povestii), dar pe urmă a fost foarte cuminte, foarte dulce. Nu-mi place că e cam șmecheră, altfel credeam eu că o să evolueze.” „Are destul timp să ajungă și cum ai dori tu. E un copil educabil.” „Deci nu din pricina ei trăiați rău.” „Nici vorbă!… Silvia, se adresă fetiței care se apropiase și voia să stea cu noi, ia du-te tu în biroul lui tata și citește sau desenează ceva acolo.” „Deci voi ați venit de tot acasă, ți-ai adus și lucrurile…” „Da, mi-au fost expediate… într-o singură zi, odată cu certificatul de divorț… Am plecat din Londra la ora zece cu avionul și cînd am ajuns acasă un tip mi-a spus din poartă: «Nu mai locuiți aici, întoarceți-vă la casa dumneavoastră din Ardeal». Înseamnă că el dăduse ordin încă din timpul nopții, imediat ce drama se consumase. Ca să vezi, rapid, curat, eficient și fără explicații zadarnice. Fiindcă trebuie să știi că nu mi-a spus nimic. Doar atît, dimineața: «Trebuie să te întorci în țară! O să ți se aducă biletul de avion.» Avea aerul să-mi spună, cum se mai întîmplase și în alte ocazii, că nu el a hotărît, a primit un ordin. Cît sînt ei de mari, din cînd în cînd primesc astfel de ordine, care trebuiesc executate fără codeală… Știu că îți plăcea să bei ceva cînd stăteam de vorbă. Bei un pahar?” „Cred că am să beau toată sticla, spusei, încă sub imperiul surprizei. Formidabil! Și de mult trăiați rău?” „Hm! Destul de demult!”, zise ea cu un glas care nu mai afecta nimic, liniștit și detașat, așa cum vorbisem despre lucruri care nu ne privesc direct.

Se ridică și se întoarse din oficiu cu o sticlă de vin roșu și două pahare. „Și fetița asta, zisei, a știut și a fost în stare atîtea zile să nu-mi spună nimic?! exclamai uluit. I-ai interzis tu?” „Nu, dar a învățat să nu se bage. Adică nu știu dacă «a învățat», fapt e că n-o interesează… Atît ar mai fi lipsit, să sufere și ea de ce-am suferit noi! Sînt lucruri care nu pătrund în lumea lor, dramele celor mari, suferința sau moartea…” „Așa vezi tu lucrurile?” „Da, așa le văd!” „Ar însemna că nici fericirea celor din jur nu-i atinge?” „Nu cine știe ce.” „Mie mi-a pus o întrebare ciudată, dacă mă întorc acasă, dar nu eram prea atent…” „Da, conveni Matilda, din cînd în cînd pun astfel de întrebări, dar vezi după ochii lor că nu așteaptă să le răspunzi, sau dacă le răspunzi nu înțeleg mare lucru. E și firesc să fie așa.” „Da, zisei, și e și firesc ca și noi, cei vinovați, să ne găsim astfel de scuze.” „Pot să te asigur, zise atunci Matilda foarte sigură pe ea, că eu aș fi ultima mamă din lume care ar căuta o astfel de scuză, după cum nu sînt nici prima și nici ultima care a făcut ce-am făcut.” „Sîntem foarte vicleni în astfel de considerații, continuai fără să am sentimentul că eu m-aș crede mai puțin vinovat decît ea. Avem o singură șansă, ca Silvia să fie la maturitate o personalitate puternică, să poată, adică, să nu considere în amintire copilăria ei drept tristă. Iar dacă nu, repetai eu această gîndire a mea, am mai avea o șansă, s-o facă altcineva fericită. Altfel nu ne va ierta!” „Exagerezi, zise Matilda. Copilul ne iubește.” „Da, fiindcă n-are încotro!… Să nu fii sigură de această iubire cînd o să înceapă să se desprindă de noi și să ne judece.” „O să aibă nevoie de noi și la treizeci de ani! exclamă Matilda cu un rîs care sfida cu o inconștiență răvășită orice amenințare pe care încercam să i-o sugerez. Tu ești filozof, ai o gîndire speculativă, care operează cu concepte ideale și abstracte! Eu sînt o mamă concretă, de care Silvia o să aibă nevoie oricum, că o să fie puternică sau slabă, fericită sau nefericită. Viața e grea și nesigură, nimeni nu-și mai poate permite luxul de a învinui pe altul de lucruri pe care și el le face. Dacă îmi permiți să fiu și eu filozoafă: cînd timpurile sînt așa cum sînt,