realizare remarcabilă, nu mai puțin istovitoare decât un marș de treizeci de kilometri, plus noaptea corespunzătoare de gardă, dar incomparabil cu mai puțin folos.

Mai știa și că războiul nu era de el, dar acesta nu era un motiv să nu aibă loc. Toți cei care credeau că Hitler dorește pace pur și simplu nu îi citiseră cartea.

Eforturile de a citi erau îndreptate către diversele reglementări militare, nu puține. După toate acestea trase concluzia că situația lui era clară: ca fiu al unui erou de război și unic fiu și sprijin al văduvei acestuia avea drept la un statut de UK – „unabkömmlich” (scutit de serviciul militar). Cu alte cuvinte, dacă izbucnea războiul, trebuia să se desfășoare fără el.

Problema era cea a încrederii prezentate de acest statut. Eugen înțelesese din primele luni ale noii Germanii că noii stăpâni modificau cu ușurință orice reglementări considerate până atunci intangibile ori pur și simplu le încălcau, pentru ca ulterior să le ajusteze conform dorințelor lor. Cine voia să dezlănțuie un război cu restul lumii va avea cândva nevoie de fiecare soldat de care putea dispune, și la o adică va da dracului orice regulă, adeverință sau lege.

Cu alte cuvinte, statutul lui UK nu îl va proteja veșnic.

Așa că începu să caute alternative. Își spuse că trebuia să găsească o posibilitate de a descoperi un alt loc decât un tranșeu ori un tanc, în care să fie mai important pentru Reich decât un soldat obișnuit în caz de război.

Iar acest loc în mod ideal ar fi la un birou comod.

Căutând de zor, ajunse la serviciile secrete și își dădu imediat seama că găsise soluția, cel puțin teoretică. Spionarea oamenilor chiar îi plăcea foarte mult. În al doilea rând, datorită personalității lui, avea un talent înnăscut pentru asta.

Și în al treilea rând o astfel de activitate îi putea da posibilitatea să aibă succes în căutarea până acum zadarnică a ultimelor două fete.

Existau două servicii secrete: Geheime Staatspolizei (Gestapo) și SD, serviciul de securitate al reichsführerului SS. Ambele aveau același dezavantaj: erau subordonate lui Reinhard Heydrich și trebuia să fii membru SS pentru a ajunge acolo.

Pe când se mai lupta cu sine să se hotărască dacă merita o asemenea aderare ori prin ea sărea din lac în puț, descoperi serviciul secret al vechii Republici și fu surprins că acesta mai exista. NSA, Nationale-Sicherheits-Amt, era ca și înainte o autoritate civilă și părea să se țină deoparte cu oarecare iscusință. Era locul ideal. Cu toate că Heydrich într-o zi va pune stăpânire și pe ea, el, Eugen Lettke, dacă până atunci va dobândi o poziție în oarecare măsură importantă, va fi menținut în acea funcție sau va primi una similară.

Așa ajunsese să spioneze în NSA. După scurt timp, când se ivi un post liber pentru un bun cunoscător al limbii engleze, nu șovăi nicio clipă. Se prezentă, primi postul și imediat se mută la Weimar. Pe mama sa, căreia nu îi plăcu această schimbare de situație, o luă cu el.

10.

La școală pretențiile au crescut simțitor, deoarece conform dorinței Führerului, nu ar trebui să studieze atât de multe femei. Doar cele mai bune trebuiau să termine liceul, cele mai multe ar trebui să dea curs destinului natural al femeii și să crească copii germani sănătoși.

Asta însemna că Helene trebuia să depună mai mult efort, dacă nu se întrevedea nicio șansă de a avea un soț.

Mai însemna și să fie atentă la ce spune. Odată apăruseră brusc în clasă niște tipi de la Staatspolizei, care ridicaseră o elevă din timpul orei, Irmgard Rehbein, care nici nu știa de ce. A doua zi profesoarele le-au spus că Irmgard făcuse glume despre Führer pe Forumul german și de aceea fusese exmatriculată. După aceea nu au mai văzut-o niciodată.

Tot mai multe școli de fete erau închise. Când Helene intră în clasa a cincea de liceu, elevele de la un liceu catolic de fete desființat au fost transferate la Luisenschule și ea se alese cu o altă colegă de bancă, o fată zdravănă, cu părul mai tot timpul ciufulit. Se numea Marie Scholz și era fiica unui țăran cu o proprietate bunicică în afara Weimarului. S-au împrietenit din primul moment.

Marie trebuia să se trezească în fiecare dimineață devreme, să ia un autobuz spre Weimar, care făcea nenumărate ocoluri ca să treacă prin toate satele, dar ea spunea că nu îi păsa, pentru că țărancă fiind era obișnuită să se trezească devreme. În plus, găsea loc și putea să mai ațipească puțin. Spre nedumerirea Helenei, Marie nu era înscrisă în BDM (Bund Deutscher Mädel) – era doar catolică, spunea ea, și o fată catolică nu ar putea să interpreteze cântecele obligatorii în BDM.

Și era într-adevăr foarte catolică: avea la gât un lănțișor cu o cruciuliță, care nu putea fi trecută cu vederea, se ruga înainte de a mânca și mergea la biserică în fiecare duminică.

După un timp Helene remarcă faptul că dimineața, când profesorul intra în clasă, Marie spunea altceva decât „Heil Hitler”.

— Eu spun „Drei Liter”, recunoscu Marie cu voce joasă.

— Dar de ce? se miră Helene.

— Pentru că „Heil” (mântuire) există doar prin Mântuitor, răspunse serioasă Marie.

Ceea ce Helene consideră că era ceva foarte pios și îi plăcu, așa că de atunci spunea și ea în fiecare dimineață tot „Drei Liter!”

Tatăl ei a fost foarte impresionat de Marie, când Helene o aduse prima oară acasă.

— O adevărată fată germană, spusese el cu ochii strălucindu-i. Se vede imediat cât de înrădăcinată este în glia germană.

Mama clătină din cap și Helene remarcă imediat că nu era încântată că fiica ei era prietenă cu o fată simplă de la țară. Mai târziu ea se întrebase de ce urmează liceul, că doar nu are de gând să studieze mai departe.

Marie nici nu intenționa așa ceva. Avea doi frați mai mari, cel mai în vârstă frecventa o școală agricolă, pentru că urma să preia gospodăria. Celălalt învăța lăcătușeria. Mai avea și un frate